Saturday, August 19, 2006

Apa! Maie! (Atlanticul!Atlanticul!)

O sa incep prin a spune ca de mai bine de o saptamana ne aflam pe teritoriul Majestatii sale britanice, unde nu s-au inventat diacriticele si ploua dupa ceas, in fiecare dimineata si in fiecare dupa-amiaza, de la 9 la 11 si de la 17 la 18. Prima calatorie printre nori a Irinei a fost un concert de plansete pe 7 voci (cam atatia copilasi erau atarnati de gatul mamelor lor in aeronava cu care am zburat spre bunici). Datorita evenimentelor recente de pe aeroportul unde trebuia sa aterizam, orice bagaj de mana a fost interzis (adio carticele si jucarele cumparate special in scopul de a distrage atentia infantei de la decolare si aterizare) si apa din canuta Irinei a trebuit s-o bea muma-sa sub privirile atente ale stewardesei. Daca mizati pe un somn binefacator in zbor, e bine sa luati in calcul si eventualitatea in care pruncul va refuza cu obstinenta sa stea legat pe pieptul mamei si va prefera sa se plimbe pe aleea stramta dintre scaune. Irina a dormit doar pret de cateva minute in timpul aterizarii, in rest si-a ocupat vremea aruncand diverse obiecte pe jos, sub scaunul celor de la clasa 1, pe care trebuie sa-i fi deranjat foarte tare foiala si scancetele bebelusilor de la economy class. Desi am plecat cu 30 de minute intarziere, pe drum pilotul a recuperat cumva timpul pierdut si am ajuns exact cand trebuia. Inca o ora am stat sa preluam bagajele. Din cauza oboselii, a stressului si cu pruncul chiuindu-mi in ureche, recuperarea geamantanului a fost o alta aventura placuta, mai ales ca pe banda rulanta toate geamantanele arata la fel. Al nostru a facut vreo 6 ture pana am reusit sa-l prind si sa-l trantesc la podea.
La patru ore dupa ce ne luasem la revedere de la "tachii" am spus hello bunicilor si ne-am avantat pe autostrada M4 spre casuta de la tara in care urma sa ne petrecem vacanta. Spre marea mea bucurie, in masina Irina a dormit. Cele doua ore jumate pe autostrada au fost singurele clipe linistite in care am putut schimba impresii cu parintii mei.
De cand suntem aici, Irinei ii e frica nu care cumva mami sa dispara, puf! si nu mai e. De aceea nu am voie sa ies din raza vederii ei. Mai bine ar fi sa mi-o leg cumva in jurul taliei si sa o port cat mai lipita de mine. Parca ii e teama sa si paseasca, musai trebuie sa o tin de mana. La baie mergem impreuna pentru ca altfel plange ingrozitor. De dimineata pana seara, casa bunicilor rasuna de glasciorul ei disperat: Mamaaaa! Maaamaaa! Mamaaaa!
Am visat vacanta asta un an jumate. Am planuit-o de anul trecut din mai. Cand oboseam mai tare ma uitam la calendar si-mi spuneam: inca putin, in august am sa ma odihnesc. Tata ma priveste cu mila si ma intreaba de unde mai sunt... degeaba incerc sa-i explic ca acasa Irina nu e asa, acolo stie terenul si se poate descurca altfel, aici sunt peste tot trepte inalte si multe obiecte, mici taioase, casante, ascutite, de pret, de neinlocuit. Irina s-a ratacit. Nu se simte in siguranta decat in camera in care doarme cu mama in pat (asta va fi o problema la intoarcerea acasa) si daca am putea sta in camera aia toata ziua ar fi bine.
De cate ori ne urcam in masina Irina zice "Nani!" Se refugiaza in somn, sperand poate ca atunci cand se va trezi va fi in camaruta ei de acasa, printre jucariile cunoscute, cu Mitz in locul lui Dino (cainele bunicilor), cu Tati in camera de alaturi (il striga cu jale tot asteptand sa auda raspunsul familiar "Da, Irina, sunt aici!"). Tresare in somn, cine stie ce viseaza. Singurul ei reper in lumea asta noua e mama. Pe care n-o lasa, de care se agata, de langa care nu se da dusa. Orice ar face bunicii, orice jucarie i-ar arata, orice ar incerca, Irina nu-i cunoaste si nici n-o intereseaza sa ii cunoasca. O intereseaza florile si piticii de gradina, leaganul mic si caruciorul cu care e gata sa plece "pa" la orice ora indiferent de conditiile atmosferice.
La cateva zile dupa ce am ajuns aici am plecat spre mare. Alta casa, alt spatiu, mai mic, mai prietenos, incarcat si acela de jucarii noi, cu leagan mai mare in curte si clopotel la poarta. Aici avem ritualuri noi, in fiecare dimineata hranim pasarile din Camera Capitanului, apoi mergem la plimbare pe un drum pietruit care coboara spre mare, o promenada printr-o padure cum Irina n-a mai vazut. Ii place, cu conditia sa o duc in brate. Am lasat-o de cateva ori pe jos si am surprins-o asezandu-se in genunchi, cu mare grija, sa nu se loveasca, si apoi plangand cu deznadejde de parca ar fi cazut de la mare inaltime. Incet-incet s-a obisnuit cu locul cel nou. Bunica a devenit "Ana" si Bunicul "Vali", cainele e "Paco". A atribuit tuturor fiintelor din jur nume cunoscute din viata de la Bucuresti, a reusit astfel sa si le fixeze intr-un fel chiar daca mama insista ca Paco e Dino si Vali e Bunicu si Ana e Nanna. In cele din urma am lasat-o sa le spuna cum o vrea, important e ca le spune intr-un fel.
Plaja n-a impresionat-o foarte tare. Nisipul ud si tare, brazdat de urmele refluxului nu-i place, apa marii i se pare rece. Prefera sa priveasca oceanul de departe, daca se poate din bratele mamei. Atunci spune "Apa! Maie!" si mi-o arata, "io'ite!". Daca o las pe jos plange iar, cu lacrimi amare. Ii place mai mult peluza din fata castelului, bancile ciudate pe care se poate urca destul de usor si iarba de un verde incredibil. Toate culorile sunt mai tari aici, peste tot sunt flori, in ghivece mari de piatra sau atarnand in cosuri, agatate pe arcade metalice, cu o multime de animalute si zane pandind de printre petale si frunze. Sunt rare momentele in care o simt linistita. Un cuplu in varsta ii trimite bezele si Irina ii place instant. Ar pleca daca as lasa-o, s-ar duce cu ei. O pun jos si chiar ii urmareste pe strada serpuita ce urca spre poarta castelului.
- Hai sa plecam, Irina, hai sa mergem.
E suparata pe mine, nu-mi raspunde. Mi-a intors spatele si merge inainte, vrea sa afle ce e sus, la capatul strazii?
O iau pe sus. Zambeste dar nu rade decat daca o iau in brate si o gadil. Atunci se simte bine si ca sa-si exprime bucuria ma trage de par si ma ciupeste, ma apuca de nas, are nevoie de orice fel de contact fizic, tanjeste dupa apropierea mea.
Ieri a impartit o felie de sunca si o bucatica de pui cu Dino. Dino e delicat si atent si nu mai stie ce sa faca atunci cand fetita plange. Se aseaza langa ea si schiauna incetisor, doar-doar o alina.
Ii place sa se trezeasca langa mine, e cuminte si ma lasa sa mai dorm cateva minute. Apoi ziua incepe cu o alta serie de suspine si orele trec asa, ude de ploi si de lacrimile Irinei.

Friday, August 04, 2006

Cacau!





E ilegal de cald. Aerul ăsta încins nu are cum să-i priască nimănui. De piscină nu încape vorba cu un bebe atât de mic (ba da, e bebe şi e mic!) aşa că mama face ce a învăţat de la bunica... Se ia ligheanul de rufe, cel roşu... se umple pe jumătate cu apă călduţă, se pune pe balcon şi se propteşte pruncul direct pe covorul gumat, cu câteva capace de cosmeticale drept jucărele. Ei, cum să nu aibă jucării speciale... Sigur că are, dar îi pasă? Nu! Ba mai mult, dacă mă apuc să pângăresc apa clară cu vreun peşte de plastic ori vreo broscuţă au răţuşcă, se supără copila de numa! Şi tare plânge până le evacuez. Numai şi numai capacele de la deodorante sunt demne să atingă oglinda tremurătoare.
E fericită când se joacă ea cu apa, aşa, luând puţină câte puţină şi turnând-o meticuloasă pe covor, pe balcon, uneori (când nu vede mama), în ghivecele florilor. Puţin pământ, poate un cârlig, o baterie de la telecomandă şi neapărat mama să fie pe-aproape, cam la jumătate de metru dacă se poate. Din când în când, scufundă un capac în apă, îl scoate plin ochi şi mi-l întinde, serioasă:
- Caacaauu!
Cu alte cuvinte, poftim mami, ţi-am făcut o cafea.
- Vai, mulţumesc, Irina, mmmmm ce bună-i, mămico, mulţumesc...
Cum ne mai umplem vremea? Cu cărţile, cu marionetele pentru degeţele, plimbându-ne ca pe bulevard pe patul părinţilor, cu paşi mari şi cu mâinile la spate şi când ajungem la margine aruncându-ne pe spate şi strigând: "pac!". Evident, nu întotdeauna nimereşte tot pe saltea, ieri s-a oprit pe mochetă, şi-a zdrelit nasul şi a făcut şi un cucui. Adevărul e că în permanenţă are o julitură sau o ciupitură pe undeva, imediat lângă una deja vindecată.
- Cine e prinţesa mamei?
- Iiiina!
Clar! cine altcineva?
Uneori se trânteşte pe covor şi reîncepe să meargă în 4 labe.
- Ce faci acolo, mămico?
- Maie!
- Păi dacă eşti mare, ridică-te puiule, că numai bebeluşii se târăsc pe jos.
- Maie..., repetă dar nu se ridică. Ba mai mult, se întinde cât e de lungă (aproape 75 de cm). Naiii!
- Ahaaa înseamnă că nu eşti fetiţă, eşti ori cuţ ori mâţ. Ia spune-i mamei, ce eşti, cuţ sau mîţ?
- Mau!
- Nu eşti mâţ, măi mamă, tu eşti fetiţă. Fetiţa mea cea mare!
- Maie!
Mai pune câteodată mâna pe pisic. Nu ştie să se aplece să-l mângâie, aşa că îi mângie coada.
- Mai, mai!
- Da mămico, e măi-măi miţul dar să nu-l tragi de coadă.
- Mai, mai!
Se mai întâmplă să o găsim noaptea pe jos, pe jumătate sub patul cel mare. Şi incontestabil, e fata tatălui ei pentru că atunci când face vreo boacănă (adică o dată la 5 minute), n-apuc să termin de spus "Irina!" pe un ton iritat, că deja e lângă mine, îmbrăţişându-mi picioarele şi surâzând angelic, ca peste fix 5 secunde privirea adineauri nevinovată să exprime clar gândul ce-i trece prin minte: "ce prostii să mai fac...?"
Ei, ce prostii poate face un copil atât de mărunt? Găseşte întotdeauna cuţite uriaşe pe care cineva, nu spun cine (uneori eu, alteori el) le lasă la îndemână, pe marginea mesei sau a bufetului. Le apucă de vârf şi vine cu ele fuga-fuga până la mama, care se albeşte, se albăstreşte şi sare ca arsă să smulgă din mână obiectul periculos. În sertare sunt multe chestii grozave, ca de exemplu o cutie pe care scrie "100 safety matches", pe care nu ştim de ce le-au numit aşa, că numai sigure nu sunt. Le-a înşirat pe jos şi apoi a început să le guste capătul acoperit cu fosfor. A gustat vreo 4 până s-a prins mami că e cam linişte. Nanny calcă rufe. Le împătureşte frumos şi le pune în sertarele fetei: aici şosetele, body-urile, mai jos tricourile, fustiţele, rochiţele... Atâta trudă ca până la urmă cineva mic şi rău să le scoată din sertar, să le scuture bine şi evident, să le aducă una câte una, fuga-fuga, râzând cu gura până la urechi, şi să le înmâneze mamei, ca pe un trofeu.
- Nu e voie, Irina, nu e frumos, du fustiţa la loc şi închide sertarul.
Irina râde, fuge şi mai aduce una.
- Irina, copil rău! Nu mai scoate hainele din sertare.
Mami se enervează. Duce fustiţa la loc, închide sertarul şi lip! o pălmuţă peste pampers. Fata râde. N-ajung bine în camera de zi că deja moţata e în spatele meu, evident, cu o fustiţă în mână.
- Irina! Du fustiţa la loc, închide sertarul şi trage-ţi şi o palmă peste pampers!
După ce mami a spus fraza asta de 16 ori, mami s-a plictisit s-o mai spună, aşa că ia fustiţele, bluziţele şi ce mai aduce fata şi le pune una peste alta acolo unde se află. În felul ăsta o dată pe zi, hăinuţele ajung înapoi în sertar, unde le e locul, iar fata rămâne fără "muniţie." Chestia cu palma peste pampers face parte din joc. Pentru că, nu-i aşa, ăsta e un joc, eu ştiu şi ea ştie.
Când mă trezesc că are o spumă uşor albăstruie pe degete, ştiu că iar a fost uşa deschisă la baie şi capacul toaletei ridicat. Şi dă-i şi spală copilul pe mâini şi explică-i iar, "Irina, mămico, nu mai băga mâna în wc, te rog frumos! nu e voie! ". Dacă nu e spuma albastră, trofeul pe care mi-l aduce e pompa. Sau peria de toaletă. Sau gloss-ul meu, dacă nu rimelul. Ceva-ceva tot aduce.
Sâmbăta trecută am fost în parc cu prieteni de peste mări şi ţări. Hanna, fetiţa pe care n-o văzusem de aproape un an, acum o păpuşă în rochiţă, a descoperit alături de Irina plăcerea de a mânca pufuleţi (e a doua victimă a acestei adicţii, în colecţia Irinei - primul pe care l-a molipsit a fost un Andrei) şi de a împinge căruciorul cu Ham, pe trepte. Sub copacii cei bătrâni se putea respira, fântâna arteziană mergea, spre deliciul fetelor, locul de joacă era la umbră... A fost o dimineaţă pe cinste, în care am apucat să schimb cam 20 de propoziţii cu mama Hannei. A fost una din puţinele dimineţi de week-end în care m-am bucurat de compania unei prietene. După ce faci un copil greu mai găseşti pe cineva dispus să-şi petreacă vremea cu tine. Ajungi să ieşi doar cu copilul sau pentru copil, şi aşa cum îmi povestea matuşa Delia, construieşti în cele din urmă un cerc invizibil, în care nu mai pătrunde prea multă lume, uneori nici măcar tatăl copilului. De aceea, multe căsnicii se destramă după apariţia unui copil. De aceea, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru simţul umorului cu care ne-a înzestrat pe mine şi pe soţul meu. Fără capacitatea de a râde în clipele cele mai grele, n-am fi încă împreună. Sâmbătă seara, după ce mi-am făcut o baie imperială, mi-am turnat un ceai verde cu flori de cireş şi i-am mulţumit în gând Andreei că e prietena mea.
Pentru că adevărul e că e greu. E frumos să trăieşti pentru şi prin copilul tău. Să reînveţi să te bucuri de lucrurile simple cum ar fi o fântână arteziană, cântecelul cu groapa cu furnici, pufuleţii şi curcubeele. Să încerci să priveşti lumea cu ochii copilului ca să îţi dai seama de ce face aşa şi nu altfel. Dar e greu. O iubesc de mor şi totuşi câteodată tare m-aş duce în sensul opus parcului, spre un loc unde copiii nu au voie. Măcar pentru câteva ore.
Vineri plecăm la bunici. Acolo Irina va ţopăi printre jucării noi, va merge la plajă şi va vedea marea. Acolo mami va dormi, 3 zile şi 3 nopţi, până când va putea spune: acum putem sta de vorbă. Sau cel puţin aşa visez acum, la ora asta când nu pot dormi din cauza temperaturilor ilegale.