Ce credeai tu, spaghetule?

Stam la masa, fiecare cu un castron cu spaghetti in fata. Irina invata sa manance spaghetti. O amuza invartitul furculitei dar daca spagheta este prea lunga i se pare ca se ineaca si refuza sa mestece. De aceea mami le-a casapit pe spaghetti, le-a facut mici, mici, atat de mici ca aproape aluneca din furculita.
- Haide, Irina, gura mare! Repede, repede, ca fug spaghetele din furculita!
Deschide gura si face hap!
- Ce cledeai tu, spaghetule! Unde vloiai sa fugi?

*****

- Vino sa te pieptan.
- Nu!
- Irina, ne grabim, ii zic, cascand.
- Pune mana la gura cand casti, da ea sa schimbe subiectul.
- Ai dreptate! Pun mana la gura. Vino sa te pieptan!
- Ma duc in casuta!
- Si daca te duci in casuta ce crezi ca rezolvi?
- Daca ma duc in casuta ma vezi?
- Da, te vad.
Chiar daca o vad tot fuge, se ascunde in casuta de musama si isi iteste doar ciuful blond prin fereastra zdrentuita.
- Iesi de-acolo!
- Nu!
- Fac ce-a facut lupul!
Irina nu stie bancul cu "fac ce-a facut tata" dar stie ce a facut lupul din povestea cu cei trei purcelusi. Acesta este argumentul suprem.
- Nuuuuu! Nu sufla, ca ies!
- Vino sa-ti pun pullover-ul
- Nu!
- Vino sa-ti pun ghetutele.
- Nu!
- Irina, te iau pe sus!
- Nu!

Fuge si se arunca in bratele lui tati, parca ar zice "Apara-ma de reaua asta" si el o ascunde, se aseaza intre mine si ea si rade, e dimineata, e deja tarziu, cum mai ajung la serviciu, gandurile astea mi se invart prin cap in acompaniamentul claxoanelor si al pick-hammer-elor din intersectie, e luni si incepem o saptamana noua...

- Ce credeai tu, Spaghetule, imi face in ciuda barbatu-meu, invaluindu-se comod in armura argintie pe care fiecare tata o poarta macar o vreme in ochii fiicei sale.
- Bubitul meu! ii spune ea, privindu-l cu o admiratie netarmurita.
- Alo! Domnul este iubitul meu! Tu n-ai decat sa ti-i gasesti pe-ai tai la gradi si cand oi mai creste!
- Da?
- Da!
- Cand mai clec?
- Cand mai cresti.
- O sa am multi iubiti?
- Daaaa, multi, mamico.
- Cand mai clec o sa am multi iubiti.

Colegul se ineaca brusc, din zambet da in ranjet, ascutindu-si deja in minte sabiile, palosele, cutitele de vanat logodnici si toate celelalte arme secrete ale tatilor de fete.

- Ieri am vazut in statie la Razoare o pustoaica de vreo 16 ani, mi-a marturisit sotul, intr-o zi.
- Asa, si?
- Stii moda asta cretina, cu fusta stramta peste iegari d-aia sau cum le zice?
- Mnda, o stiu.
- Fetita asta stia ca e sexy, toata statia se uita la ea.
- Si tu de ce te uitai la ea?
- Nu puteam sa nu ma uit, era acolo.
- Si?
- Si primul meu gand a fost: fata asta n-o avea parinti?
- Bun gand!
- Am imbatranit! La dracu!

Radu, Pastratorul Socotelilor, cel ce ma tot imboldeste sa ma apuc totusi si de lucruri serioase, mi-a confirmat azi ca suntem in cea de-a omiesiuna zi. Irina s-a nascut la ora 17.30 pe 18 ianuarie, in anul 2005.
Daca ar fi sa raman fidela conceptului de omieuna, astazi ar trebui sa inchid acest jurnal. Cand am inceput sa scriu despre Irina, scriam cam o data pe saptamana si jurnalul ei aparea pe Liternet. Aveam atunci timp si de proiecte literare si de citit la umbrelute, la cafea, in vreme ce micuta isi dormea somnul de frumusete in carucior, langa mine. Pe masura ce Irina a crescut, timpul meu s-a imputinat. Inca mai citesc - in special pentru documentarele pe care sunt platita sa le scriu ori cartile pe care le traduc. In ultimul an am scris tot mai rar dar m-am straduit sa pastrez momentele cheie.
Ziua 1001 este borna mea personala, sarbatoarea mea privata, in care ma felicit ca am supravietuit si ca fetitei ii merge bine.
Ma mustra constiinta cand ma gandesc ca am aruncat-o in lume cam de frageda. La doi ani si noua luni, Irina lipseste de-acasa ca un adult care munceste cu norma intreaga. Plecam dimineata in jur de ora 8 si o aduce microbuzul in jurul orei 18. Nu pare sa fie afectata, ba chiar ii place la gradi, acum merge cu zambetul pe buze, imi da si-un pupic sa am de drum. A invatat o multime de lucruri, ii plac cartile, stie sa-si porneasca si sa-si opreasca dvd-urile, se spala constiincioasa pe dinti si chiar a reusit sa isi convinga burtica proprie ca ea e seful: "Eu sunt tefu' bultico! Ai auzit!? Eu sunt tefu'". Mananca singura, se spala pe dinti, isi aprinde singura lumina in camera, a invatat sa se dezbrace singurica ba chiar si sa isi puna ghetutele reuseste. ("Iri, te-ajut?" "nu, nu, ma decuc!"). Ii ia juma' de ora, dar cine numara minutele?
Inainte ma extaziam in fata zambetelor si a privirilor ei albastre. Acum se extaziaza necunoscutii care simt nevoia sa-i puna mana pe capsor si sa-i rasuceasca nitel carliontii, m-am gandit chiar sa pun taxa si sa n-o mai scot in lume fara un carton pe care sa scriu "NU pune mana, NU e Vasilica". Dar oamenii o privesc cu bunavointa, "frumoaso!" i se arunca din toate partile si cand mai indraznesc sa multumesc pentru compliment, mi se spune "Nu-mi multumiti mie, ca nu eu am facut-o".
Dialogurile noastre, mici reprezentatii de anduranta la de ce-uri inlantuite pana peste limita omeneasca a oricarei rabdari, observatiile ei (uite un melc, melc codobelc! unde mamico? acolo sus - zice ea aratand cu degetelul spre un panou de reclama, da, chiar ca seamana, e un melc mai ciudat dar aduce cu un melc) si comentariile la adresa Domnului Sofer care pune frane brusc si conduce in viteza mare, deci e zmeu, pozele involuntare si lectiile de buna purtare (nu-i frumos sa tipi! nu mai da din picioare! nu mai impinge carutul) pe care Irina le primeste in autobuze sunt mai interesante decat nunta pe neve care picura din difuzoarele din autobuze.
Saptamana trecuta, dupa ce am batut vreo saisprezece magazine cautand hainuta potrivita pentru vremurile reci, ma intorceam spre casa nu cu una, ci cu doua hainute, o pereche de ghete asortate, inca niste ciorapi, vreo patru carti, lapte si alte prostii. Din 16 articole cumparate, in general 14 sunt pentru Irina. Ma certam in gand ca iar am cheltuit prea mult. Imi spuneam eu mie ca am nevoie de ajutor specializat, de cineva care sa-mi dea peste degete cand iar cumpar jucarii la care ea se va uita fix cinci minute. Si pe urma m-am intrebat unde-as fi fara ea si ce-as face, cum as trai fara sa o aud strigand la orele mici ale diminetii si din toate puterile: MAMI, DORMI? DESCHIDE OCHII, MAMI!
Cred sincer ca mamelor li se schimba irevocabil chimia creierelor. Am supravietuit celor o mie si una de nopti! Am supravietuit disperarii ca-mi va muri copilul in somn in primele trei luni de viata, am reusit sa depasesc isteria alaptatului si pe cea a diversificarii alimentatiei, am reusit sa ma intorc la serviciu si sa ma despart de ea in fiecare zi, am putut sa-mi desclestez mainile de pe gardul gradinitei, am avut curajul sa o las sa circule prin Bucuresti fara mine. Am reusit sa accept ideea ca sunt momente in care nu ma vrea langa ea si momente in care doar pe mine ma doreste.
- Pe cine iubesti tu mai mult si mai mult? Pe mami sau pe tati?
- Pe Gabi!

La noapte se implinesc o mie si una de nopti de cand ma rog la Dumnezeu in numele unui inger. Iar Dumnezeu, in bunatatea lui imensa, ne-a daruit-o asa, minunata, noua pacatosilor, pe copilita aceasta care se recomanda senina "I-li-na Oana Vutecu Demighian, tlei ani".
Azi, in cea de-a o mie si una dimineata a existentei noastre, Irina m-a rugat sa-i spun o poveste. Era opt si douazeci. Era deja tarziu. Ce importanta mai avea ca intarziem. I-am citit. A fost, intamplator, povestea Printesei Chihlimbar si a Inorogului din Labirintul Fermecat.


- Acum citec eu, un pic, un pic! Uite-atat de un pic.
- Bine, mamico, acum citesti tu.
- A fost odata un caa'teeel...
- Asa...
- Ui-te-aasa!
- Ahaaa!
- Cu mii de tu'nulete'n el...
- Nu zau!
- Chial aaaa-sa!
- Mai, tu ma pacalesti, asta nu e poveste, e cantecel!
- E pove'te!
- Ba e cantecel!
- Ba e pove'te!
- Bine, e poveste!
- Ce cledeai tu, mamico?


THE END