Love Struck

Într-una din zilele în care a stat acasă, soţul meu şi-a privit fiica şi a avut o revelaţie.

- Mă uitam la ea şi mi-am dat seama că e a mea.

- Cum adică, am ridicat din sprânceană, aveai dubii?

- Nu... pur şi simplu mi-am dat seama că e a mea. A mea, înţelegi?

- Nu prea. Până acum nu era tot a ta? Ţi-a luat un an şi patru luni să ajungi la concluzia asta... Şi ce-ai făcut?

- Nimic. Îmi venea să o strâng tare în braţe dar mi-a fost frică să n-o zdrobesc. N-ar fi înţeles de ce o iau în braţe, oricum.

- N-ar fi înţeles, e adevărat, dar ar fi ştiut că tati o ia în braţe...

Din dimineaţa aceea, soţul meu şi tatăl ei a intrat într-o nouă etapă în viaţa lui de părinte: cea a preinfarcturilor repetate, cea a traiului cu inima în gât. O etapă deloc plăcută dar fără de care nu s-ar putea construi minunata relaţie tată-fiică.

A doua zi la şase şi treizecişicinci de minute, pe când soarele încerca să se ridice deasupra smogului din oraş, Valu încălţase copila în botoşeii cu clopoţel şi tot apartamentul răsuna de chiote. S-a aruncat, răpus, pe pat:

- Te rog eu, trezeşte-te, că nu mai pot!

- Ce s-a mai întâmplat?

- Nu mare lucru, doar ca nu mai pot să ţin pasul cu ea. Am senzaţia că în orice clipă o să cadă şi nu mai prididesc tot aruncându-mă să o prind.

- Lasă copilul în pace!

- Tu n-auzi că se împiedică şi cade! Trebuie să fiu lângă ea s-o prind!

- Stai liniştit că e foarte precaută... Când simte că se dezechilibrează, se aşează uşurel jos...

- Dacă-şi sparge capul?

- Dragă... cum i-o fi norocul! Nu poţi să stai lângă ea toată viaţa să o prinzi.

POC! Răsună uşa de sticlă a camerei de zi, ... În 2 secunde soţul dispare din pat, se întoarce după alte 10, cu mâinile atârnându-i pe lângă corp, dintr-o dată parcă mai lungi. Evident, Irina trântea uşa, nici un pericol n-o păştea, senină Irina trântea uşa...

- Dacă se sparge geamul şi-i cade uşa în cap?

- Iubitule... exagerezi. Copila e bine, se descurcă, las-o în pace.

- Dar, dacă...

-Uite, ştii ce, în ritmul ăsta n-ai să ajungi departe. Te îmbolnăveşti de inimă şi ai să mori şi cine o mai prinde pe Irina dacă se împiedică şi cade?

Am primit o pernă în cap pentru replica asta dar a meritat să-i văd reacţia.

- Hai să vezi ce ţi-a adus tati, zise aseară, mândru nevoie mare.

- Ce i-ai adus?

- Banane!

- Ce bine! Şi eu am cumpărat banane azi ... Dar nu-i nimic, niciodată nu-s prea multe... Şi mai ce?

- Caise şi piersici!

- Bravo! Şi mai ce?

- Roşii!

- Grozav! Că şi eu am cumpărat, când am venit de la serviciu.

În vremea asta o strângea în braţe, iar ea îşi lăsase căpşorul pe spate, aşa, într-un abandon total. Când a mai închis şi ambii ochi (asta pe limba ei înseamnă "ţi-am făcut cu ochiul") şi a mai tras şi-un zâmbet angelic, am simţit nevoia să ies din cameră, să nu le tulbur intimitatea. Eu nu pot decât să-i privesc de pe margine şi să mă bucur de trăznăile pe care le inventează, să nu mă supăr când mă udă din cap până în picioare pentru că aşa a învăţat-o tati, nici când pleacă prin casă ronţăind o jumătate de pâine şi-l lasă pe Valu perplex, cu coltucul mai mic în mână... Sunt frumoşi şi sunt ai mei, îmi zic şi adun de pe jos firimituricile căzute din mâna Irinei.

****

- Capa!
- Capac, Irina, capac!
- Capa!
- Bine, capa...

Cu picioruşele ridicate pe bara căruţului, pe drumul spre parc, Irina repetă cuvintele pe care le-a mai prins din zbor, din conversaţii sau pentru că le-a auzit des. "Capac" e ultima achiziţie.

- Stai frumos!

Se execută imediat. Îşi lasă picioruşele pe bara de susţinere, dar după câteva secunde le ridică iar, unul la răsărit şi celălalt la apus şi stă aşa, relaxată şi neştiutoare în ale bunelor maniere.

- Vai bietul copil, uite cum îl obligă să stea în căruţ... zice cu glas tare o fetişcană către mama ei.
- Cum s-o oblige mamă, ea vrea să stea aşa.

Mă pufneşte râsul şi trec mai departe, gândindu-mă că da, din afară lucrurile se văd altfel...
- Capa!
- Capac, Irina. Ca-pac. Zi şi tu: caaa
- Caaa
- Pac!
- Pac!
- Capac!
- Papac!

Limba română e grea, îmi zic. Dar bagajul de cunoştinţe al copilei creşte pe zi ce trece. După sâc-sâc, a învăţat un alt gest, extrem de grăitor. I-am luat telecomanda din mână. Mi-a bătut obrazul. Am crezut că n-am văzut bine. I-am dat telecomanda, mi-a zâmbit. I-am luat-o încă o dată. Mi-a bătut obrazul. Ştie ce înseamnă. Ştie când să facă sâcsâc şi când să bată obrazul. Are un an şi patru luni. Şi de curând a fost descoperită de propriul ei tată, cu care acum face echipă, seara, la baie, mă stropesc amândoi cu apă. Vin vremuri interesante. Capac.

Trei generaţii (de lopăţele)

Spuneam mai demult că parcurile sunt acele locuri speciale în care copiii învaţă să fie buni, generoşi, atenţi, simpatici sau pur şi simplu fiare. Pentru fiecare mamă copilul ei este un înger, indiferent cât de greu de stăpânit este el în realitate. De aceea sunt bune ieşirile în parc. Pentru că acolo, în perimetrul limitat al nisiparului, ai ocazia să vezi cum se comportă copilul tău când sunt şi alţii prin preajmă.Tot de acolo, bebeluşul capătă deprinderi noi, cum ar fi urcatul treptelor spre tobogan, împinsul ăluia ce a fost mai sprinten şi deja s-a aşezat pe tobogan dar încă savurează poziţia "on top of the world" bătând zgomotos cu picioruţele în tablă, turnatul nisipului în propriul creştet ori aruncatul cu formele în capul altora. Nimic de zis, pentru ei e amuzant. Pentru mame/bunici/taţi/bone - publicul plătitor cum ar trebui să li se spună, este însă o scurtă excursie în iadul bunelor maniere şi înapoi.

"- Nu! nu mai ridica nisipul în aer că le intră în ochi la copii!" este una dintre cele mai des auzite replici pe terenul de joacă. Urmarea este că instantaneu, 3-4 prichindei încep să arunce mai sus cu nisipul, parcă spre a ne face în ciudă nouă, măscăricilor care stăm pe margine. După ce mini-deşertul se aşează la loc pe pământ, trebuie făcută o scurtă evaluare a pagubelor. Formele colorate, lopăţelele şi greblele de plastic au tendinţa de a se ascunde cât mai adânc în nisip, parcă spre a le face în ciudă adulţilor care trebuie să le recupereze. De multe ori, luaţi de val, părinţii pun în sacoşă şi jucăriile altor copii, şi-aşa se face că în mai puţin de două săptămâni a trebuit să re-dotăm copila cu trei rânduri de echipament pentru nisipar. Cel mai des fac picioruţe lopăţelele şi formele. Nici nu e greu: sunt toate la fel, uneori diferă culorile dar cum să mai ţii minte săptămâna asta ce culoare ţinea pruncul în mână...

Luni o mămică zeloasă ne-a deposedat de lopăţica albastră şi de sita roz. Nanny a venit foarte supărată acasă, necăjită că ea le avea pe inventar şi uite, acu' au dispărut. Nanny a vrut să acopere daunele din buzunarul propriu dar n-a fost vina ei, poate totuşi un copil a confundat jucăria ori lopăţica s-o fi ascuns în nisip... Marţi am cumpărat un set nou de unelte, pentru că nu poţi pleca la vânătoare fără puşcă. Altă mămică luase şi ea două rânduri de jucărele (din cele mici-mici, vopsite în culori de neon, 45.000 la tarabe în piaţă) şi când a plecat a decretat că toate piesele mici sunt ale ei. Aşa am rămas fără rachetă, fără maşina de curse şi (din nou) fără sita roz. Eu si micuţa mea stăteam de vorbă cu altă mămică şi altă fetiţă, la vreo 3 metri mai încolo aşa că nu ne-am putut proteja proprietăţile. Vina e doar a mea, că nu apucasem să le marchez cu iniţialele, blazonul şi sigiliul Irinei. O să vă vină să râdeţi dar m-am înfuriat. Nu pentru 45.000. Nu pentru 2 forme şi-o sită. Ci pentru lipsa de grijă a celeilalte mămici, pentru gândul că eu am încurajat-o pe Irina să-şi împartă jucăriile şi uite, acum iar a rămas fără, şi poate că vreuna dintre prostioarele alea de plastic îi plăcea, dar n-a ştiut să-mi spună... Copila n-a sesizat că iar a rămas fără obiectul muncii. Evident, sâmbătă am cumpărat încă un set pentru nisip. Avem acum 3 găletuşe, 3 greble, o mulţime de ţestoase şi stele de mare, şi pe toate am scris cu markerul negru IRINA. Am instituit alertă galbenă şi am instruit-o pe Nanny să nu mai lase jucăriile împrăştiate.

Tot plimbându-mă cu Irina prin Ho Si Min am început să-mi pun şi alte câteva întrebări existenţiale. Unele mămici sunt tare cochete, se îmbracă frumos şi se fardează ca pentru promenadă atunci când ies cu copiii în parc. Spre ghinionul Irinei, mămica ei poartă pantofi sport, jeans şi tricou - asta pentru că fetiţa mea preferă să ne aşezăm împreună pe nisip şi ea să indice cu degeţelul ce formă să mai facă mami. Sunt singura destul de dusă cu pluta încât să mă şi conformez. Celelalte mămici stau pe margine, îşi lasă odraslele să-şi dezvolte singure abilităţile şi creativitatea, mai schimbă o impresie, mai fumează o ţigară, mai dau un telefon. Eu îs condamnată de bună voie la nisip şi probabil ciudăţenia parcului. Mi s-a mai spus că mai există o persoană care face acelaşi lucru: stă cu copila direct pe nisip. După câteva investigaţii minore am ajuns la concluzia ca e vorba de aceeaşi copilă şi de Nanny. Nanny e sub supraveghere, sunt vreo trei mămici care o au în consemn. Până acum am auzit doar lucruri bune.

Irina are o nouă rutină când ajunge la tobogan. Se urcă singură pe scăriţă. Aşteaptă să te duci în faţă, să o preiei la aterizare (nefiind încă destul de sigură pe echilibrul ei există şanse să se dea cu capul de tobogan în timpul alunecării - ceea ce e neplăcut şi periculos). Când te vede aşezat în poziţie, face brusc o întoarcere la 180 de grade şi se repede spre scară, de unde vai, poate păşi în gol sau chiar poate aluneca între trepte, în mai puţin de 6 secunde, cât îmi ia mie să ajung din nou la scară. Acesta este unul dintre motivele pentru care de câte ori o ia înspre tobogan îmi creşte pulsul şi mă pregătesc sufleteşte pentru o nouă serie de pre-infarcturi. Cum să-i explic eu că nu trebuie să coboare pe scară?

- Irina, nu!

Ocolesc platforma toboganului cu inima spărgându-mi pieptul, până ajung lângă scară deja o văd pe jos, cu capul spart, cu ochiul scos, imagini care îmi fulgeră prin minte la interval de fracţiuni de secundă. Infanta întinde graţioasă un picioruş spre prima treaptă.

- Stai pe loc!

Ajung lângă ea, tâmplele îmi zvâcnesc şi mă abţin din răsputeri să n-o smulg pur şi simplu de acolo, s-o trântesc (cu grijă, totuşi) în căruţ şi s-o duc cât mai departe de blestematul de tobogan, într-un ţinut minunat în care locurile de joacă sunt pavate cu plută şi primăvara e veşnică. Irina râde, amuzată de culoarea mea pământie.

- Nu e voie! Faci poc! Buba! Şi pe urma o să plângi. Nu e voie! pe scară urci şi cobori pe tobogan. Hai cu mama, să facem uiiiii pe tobogan.

Pe jumătate convinsă Irina o ia din nou spre tobogan. Dar şi acolo poate păşi în gol, nu-i aşa?

-Stai pe loc! Te-aşezi!

Se-aşează dar până ajung lângă ea e deja în picioare, lângă scară. Şi tot aşa, până când se plictiseşte şi se avântă spre leagăne, pe care le dă uţa, fără să ştie că unul dintre ele ar putea s-o lovească drept în frunte dacă nu se fereşte. Ce alte capcane ale morţii mai există la Ho Si Min?

Păi, ar mai fi câteva ţevi care se iţesc pe ici colo prin gard, câteva gropi camuflate de iarba crescută, bineînţeles că există şi o porţiune din parc acoperită cu beton numai bun să-şi împrăştie copiii creierul pe el, şi mai sunt nişte căţei (ieri Irina a făcut cunoştinţă cu Morris, un Saint Bernard în a cărui gură ar fi putut dispărea cu totul dacă el ar fi ajuns la concluzia că fetiţa e yummy) şi evident, toţi ceilalţi copii care aleargă de bezmetici, supravegheaţi discret de mamele lor care stau pe bancă la umbră în celălalt capăt al parcului.

De ce mă mai duc la Ho Şi Min? Am o genă masochistă în ADN? Mă duc pentru că îmi dau seama că doar aşa, înfruntându-mi propriile spaime şi obsesii, voi putea să nu-mi sufoc fetiţa. Că în acest proces de auto-educare e posibil să albesc, asta e partea a doua. În plus, sunt conştientă că în curând nu voi mai avea privilegiul de a mă aşeza pe nisip lângă ea, pentru că va dori să se joace cu "fetele", nu cu mama şi, probabil, într-un viitor nu foarte îndepărtat, am să eşuez şi eu pe o bancă la umbră...

Pentru moment mă bucur încă de faptul că Irina mai are senzaţia că " 'ami " e un soi de prelungire utilă a propriei sale fiinţe. Se ţine după mine peste tot, ar vrea şi la baie să intre cu mama, şi când îmi apăr totuşi dreptul la intimitate măcar pentru 2 minute, se întinde pe jos şi-şi strecoară degeţelele pe sub uşă. Ieri mi-a trimis şi-o maşinuţă, să nu mă plictisesc cât stau în baie. Nu pleacă, îşi face tabără în faţa uşii, aduce şi căţelul şi căruciorul, uneori se mai aşează şi Mitz, şi-i găsesc aşa, aliniaţi, privind cu ochii mari spre clanţă, spre marele meu confort psihic...

- Copii! Cochii! Co-piii! lălăie fetiţa mea prin casă cât e ziulica de lungă.

Începe să vorbească. Ştie acum că ea are un nas şi mami are alt nas (psihologii spun ca e primul pas spre conştiinţa de sine). Are tendinţa să-şi verse nervii pe Mitz dacă nu i se satisfac toate dorinţele. Şi deunăzi, pe când se străduia să ne impresioneze, şi-a acoperit ambii ochi cu pălmuţele, ca să sublinieze faptul că a căzut şi o doare şi plânge, iar noi stăm şi-o privim amândoi, fiare, nu părinţi, ce inimă om avea de n-o luăm în braţe s-o alinăm...

Ultima oră: azi Nanny a învăţat-o pe Irina un lucru esenţial

- Irina, ia fă sâc-sâc!

Irina strânge pumnişorii şi face sâc, zâmbind cum doar ea ştie.

Urmează să deprindă o altă expresie utilă în orice situaţie: "de kiki"!

Am tri-ciiii-cleee-tăăă, am tri-ci-cle-tă...

(Cum să cumperi o tricicletă)

... E şi utilă, e şi cochetă. Erau vreo cinci în magazin, dar ei asta i-a plăcut, a văzut-o dosită după nişte rafturi şi asta i-a trebuit, asta şi nu alta. E galbenă şi are o broscuţă ţestoasă pe ghidon şi broscuţa dă din coadă şi scoate capul când tricicleta se mişcă şi toţi copiii din parc au, aşa că ea de ce nu ar avea? Ca părinte eşti tentat să cedezi în faţa imaginii copilului tău înlăcrimat, agăţat de tricicleta altuia, mai rău, care nu vrea să i-o dea şi lui o tură, ba-i mai arde şi o lopăţică peste degete, dacă al tău vrea să apese pe butoane. Pentru că, dragi mămici, tătici, bunici, nu vă faceţi iluzii... nu atât tricicleta contează, cât butoanele pe care apeşi ca să claxonezi şi ca să porneşti cutiuţa muzicală.

Irina a primit de la bunicul din Anglia un telefon făcut din plastic incasabil, colorat, muzical, cu 3 programe diferite, care cântă, scoate sunete, spune cifrele şi formele şi culorile (uneori în vise aud o voce uşor piţigăiată rostind: "this square is red. It is a red. Square") - ce mai, o adevărată minune a tehnicii. Dar cel mai important lucru în legătură cu acest obiect este că spre deosebire de jucăriile de pe piaţa românească, pe cutia lui scrie "Parent Friendly". Adică nu-ţi sparge urechile când piticul personal apasă şi iar apasă şi iar apasă pe butoane, de 475 de ori pe zi. Ei bine, am o veste proastă. Tricicletele NU sunt parent friendly. Au multe butoane, cu multe melodii, nu încap în lift şi nu-s nici uşoare şi dacă vă închipuiţi că veţi putea băga copilul în casă smulgându-l de pe tricicletă şi lăsând-o la parter, ei bine, vă înşelaţi. Copiii sunt în stare să doarmă cu tricicleta în pătuţ, cel puţin în primele trei zile. Mai mult decât atât... La 6 dimineaţa, când încă nu a început nebunia din intersecţie şi nu se împletesc 40 de claxoane în aerul pur al Bucureştiului, e o adevărată mângâiere pentru urechi să auzi un remix din Twinkle Twinkle Little Star şi Old MacDonalds, de dincolo de uşa dormitorului. Chiar de lângă gaura cheii...

Convenţia fusese că în casă scoatem bateriile cutiuţei muzicale. Da, dar unde sunt ele, bateriile, ghici... Pentru că nu a găsit lăcaşul din care să le smulgă, în disperare de cauză, domnul soţ a luat copila şi tricicleta şi s-au încuiat în camera de zi. Pe la 7.30, am cedat nervos şi m-am dus peste ei. Copila era în extaz, tăticul era în agonie.

- Când vine Nanny? m-a întrebat disperat

- Pe la 8.

- Nu mai pot, de la 7 fără zece o plimb prin casă. Am zis s-o iau din zona dormitoarelor, că or mai dormi

vecinii..

Ceva mai experimentată în mirolăielile infantei, am parcat tricicleta lângă camera ei, am pus-o în leagăn, unde ea a plâns cu deznădejde preţ de vreo 3 minute şi am scos tacticoasă bateriile, eplicându-i pe un ton calm:

- Irina, mămico, tricicleta e pentru afară. În casă nu ne plimbăm cu tricicleta ci doar în parc, când mergi la joacă, la porumbei, la nisip. Nu e voie în casă cu aşa ceva. Nu e voie.

Prea ocupată să-şi exerseze tonurile înalte Irina n-a auzit argumentele mele de ordine interioară şi a continuat să plângă până ce soţul iarăşi a cedat şi-a luat-o în braţe să o liniştească. La 2 secunde după ce picioruţele i-au atins solul, Irina era în celălalt capăt al apartamentului şi apăsa pe butoane care (ura!) spre uimirea ei nu mai scoteau nici un sunet. A trebuit să mimăm un joc de volei cu mingiuţa cea nouă şi colorată ca să-i distragem atenţia până a apărut Nanny. De altfel, nu e prima oară când ne găseşte pe toţi trei, aliniaţi pe canapea la o porţie cam (prea) matinală de desene animate sau fugărindu-ne prin casă cu tot cu motan după noi. Nanny este salvarea noastră, a tuturor. Când Nanny intră pe uşă, ne inspiră o doză de calm şi de serenitate. Eu apuc să mă spăl pe dinţi în linişte, Valu se duce şi face cafeaua, motanul se ghemuieşte pe colţul lui de canapea. Taifunul e deja pe stradă. Nu mai dă nimeni cu obiecte contondente (m-a pus Aghiuţă să-i cumpăr un camion mic cu care Irina îi dă în cap ba motanului, ba tăticului, dacă-i prinde la orizontală pe vreo canapea), nu se mai calcă pe nici o coadă, trebuie să fim atenţi doar la jucăriile împrăştiate pe jos. Peste tot. O prietenă mi-a spus că a rezolvat problema cu jucăriile, interzicând total plimbatul lor prin toată casa. Măsură aparent extremă, cochetez cu ideea de a o aplica şi în mica noastră anarhie.

Revenind la tricicletă. Dacă aţi cumpărat una deja probabil aţi observat că după vreo trei zile interesul copilului scade (firesc, spun psihologii). Cu toate astea, imediat ce se apropie vreun nepoftit de butoanele cu pricina, va trebui să aveţi grijă: îngeraşul înlăcrimat de alaltăieri, se transformă fulgerător în egoistul cu lopăţica. Va trebui să-i luaţi apărarea celui lipsit de mijloc de locomoţie cu butoane cântătoare. Să explicaţi odraslei proprii că trebuie să-l lase şi pe bebe să se joace, uite, că e mai mic(ă), mamă, şi nu are. Aşa se cuvine. Aşa e frumos. Nu faceţi ca soţul meu care până nu demult nu împărţea cu nimeni jucăriile Irinei, la nisipar. Dacă nu aţi cumpărat dar vreţi să dăruiţi una vreunui copil de-al unui prieten, asiguraţi-vă că e destul loc să-şi întindă picioarele în tăviţă, preferabil ar fi să luaţi copilul s-o probeze. Grijă mare, cele mai lucioase şi mai complicate şi cu mai multe butoane sunt mai scumpe şi în mod cert vă vor atrage simpatia eternă a părinţilor celui cadorisit. Maria, o fetiţă din vecini a primit trei triciclete. Nici una nu e bună (prea mare, prea mică, prea îngustă, prea instabilă), dar toate cântă. Aferim!

Pentru că Soţul e personaj principal în povestea de azi, trebuie să spun că i-au luat doar trei zile ca să-mi transforme copila într-o alintătură ce-i face ochi dulci şi întinde boticul la pupat. Eu nu prea mai am ce căuta în dragostea lor. Dar sunt frumoşi împreună. Mai ales la 7 dimineaţa, când ea dansează pe tricicletă şi el o plimbă, uşor exasperat, rătăcit între două bătăi din gene.

In casa noua

Am început jurnalul Irinei în urmă cu un an. Stăteam turceşte pe terasa casei în care locuiam cu prietenii mei şi în vreme ce prunca îşi făcea de lucru într-un legănuş din apropiere, scriam cum creşte. Ca să ştie şi prietenii mei ce-i aşteaptă, ca să se amuze ori pur şi simplu ca să înţeleagă de ce mi se umezesc ochii mai des, de ce nu mai merg cu ei la club şi nici pe la spectacole, de ce nu răspund întotdeauna la telefon şi de ce am ratat până şi concertul Cesariei Evora.

Poveştile Irinei au atins multe inimi. Nu pentru că mumă-sa ar fi George Sand ori pentru că ea ar fi vreo ciudăţenie a naturii sau un caz disperat. Ci pentru că în istoriile astea despre ea şi alţii din generaţia ei, cei ce au copii regăsesc amintiri puţin prăfuite, îşi amintesc de propriile lor emoţii, se bucură că au trecut de etapa asta cu dureri de spate şi capcane la tot pasul. Cei ce nu au copii chibiţează de pe margine şi trag propriile lor concluzii: e frumos, e de trăit, e greu, e complicat. La sfârşitul primului an am vrut să-i adun poveştile între coperţile virtuale ale unei cărţi ce putea fi deschisă pe furiş, la serviciu, pe la 9 fără 10, ori trimisă cu un smiley către cea mai bună prietenă care tocmai a aflat că urmeză să fie mamă.

Am aflat atunci că maternitatea nu este chiar aşa o chestie extraordinară, demnă de un pdf cu isbn şi comunicat de presă. Că în fond toţi copiii cresc la fel şi mamele lor nu se apucă să le facă publice jurnalele. Că un portal cultural care se respectă nu poate pune la un loc poveştile Irinei cu portretul lui M, spre exemplu ori cu scriitori consacraţi, ca Pleşu şi Alex Leo Şerban. Că "aventurile noastre în devenirea ei" sunt interesante doar pentru rudele de gradul 1 şi eventual prietenii cei foarte apropiaţi cărora probabil le pasă dacă Irina are toţi dinţii sau a învăţat să meargă pe bicicletă Am tras aer în piept şi am zis: poate au dreptate. Ce scriu eu nu e literatură, actul creşterii unui copil nu e un act de cultură, poate nu mă aflu într-un loc potrivit. Poate e timpul să mă mut din casa în care am locuit împreună cu prietenii mei, într-una nouă, unde chiotele banale ale Irinei nu deranjează pe nimeni din meditaţia zen.

Am căutat o casă nouă. E un cartier mai mare, nu ne cunoaşte nimeni pe-aici. Ne vom pierde în marele anonimat, sau poate că vom creşte mai frumos. Încă nu-s toate puse la locul lor. Mai miroase a tencuială udă şi puţin, a vopsea. Dar vă invit la petrecere. Chemaţi-vă şi prietenii. E loc pentru toţi. Petrecerea rămâne sâmbătă, pe la aceleaşi ore ca de obicei. Dacă aţi primit harta cu adresa înseamnă că aţi răspuns întrebării de o mie de puncte şi pentru asta vă mulţumesc. M-au emoţionat mesajele voastre. Şi-acum vom vedea de-a fost iubire-adevărata sau doar un link la îndemână dintr-o revistă electronică.

Închei cu un fragment din filosofia după care îşi trăieşte viaţa un mare persan alb, cunoscut drept Mitz (căruia a început să-i crească blana): Sunt frumos şi ştiu, trataţi-mă ca atare!