Saturday, March 31, 2007

Zen

- Mama, pouă! Noi! Tus! Noii! Pouă! Ambela!

De ziua ei Irina a primit o umbreluţă roz, pe care din păcate n-am pus-o în bagaje atunci când ne-am întors. Au rămas o mulţime de jucării în casa bunicilor, jucării de care Irina încă întreabă, dar umbreluţa aceea îi lipsea foarte tare.
Aşa că într-o zi, pe când afară se însenina de ploaie, am luat-o de mânuţă şi am plecat să cumpărăm o altă umbrelă, roz. La standul unde ştiam că găsesc umbrele pentru copii, am cerut o umbreluţă mică pentru o fetiţă mică.
Patronul, arab naturalizat, cu un zâmbet până la urechi ("vai ce drăgălaşă e fetiţa, să trăiască, am şi eu unul... ") mi-a indicat locul în care depozitase umbreluţele.
- Uite, mămico, ce culoare vrei?
- Gabenă!
- Bine, poftim, o umbrelă galbenă.
- Nu! Loooz.
- A, acum o vrei pe asta roz, bine, ia-o pe asta roz.
- Nu! Mooooooov!
- Mov n-avem mămico. Zi, galbenă sau roz?
- Vede!
- Nici verde! Haide, acum alegi una singură. Asta galbenă sau asta roz!
- Loz! Plouă! Ambela! Ina ae! Loooz.

Cred că fetiţa cu "ambela loz" a fost imaginea zilei pe strada noastră, aşa de încântată era, se învârtea şi dansa, bucuroasă că şi-a recăpătat umbrela pierdută. Apoi, după umbrelă, i-am înlocuit setul de ceai, şi acela lăsat la bunici.

- Haide, Irina, să facem un ceai împreună. Uite, torni apa din ceainic
- Tinge!
- Da, trebuie să ai grijă¸că frige... Pe urmă pui zahăr şi un strop de lapte şi amesteci bine cu linguriţa.
- Lapte!
- Da, mămico, un strop, uite-aşa! Apoi pui ceşcuţa pe farfuriuţă şi i-o dai mamei!

Aveam multă treabă în după-amiaza aia şi speram că aşa îi voi ocupa timpul. Mi-a făcut cam 18 ceaiuri şi la fiecare am urmat acelaşi mic ritual. Îi auzeam întâi paşii grăbiţi, apoi apărea cu ceşcuţa într-o mână şi farfuriuţa în cealaltă.
- Potim!
- Vai, Irina, mi-ai adus un ceai, foarte frumos din partea ta, mulţumesc! Ia să vedem dacă e bun.
- Tinge!
- Aaaa trebuie să suflăm puţin în el, că frige! Fuuuuu! Cred că îi mai trebuie puţin zahăr, ia mai amestecă tu să se topească.

După ce mai învârtea linguriţa în ceaşcă de câteva ori, îşi ducea ambele mâini la guriţă şi mă privea cu ochii mari, mari... să vadă dacă e bun ceaiul ei...
- Mmmmm... ce bun e ceaiul ăsta, mămico! E grozav! Bravo, Irina!

Atunci un zâmbet îi înflorea pe tot chipul, până şi ochii îi râdeau...

- Bafooooo! striga şi pleca repede, repede la ea în cameră, unde o lua de la capăt:

"Tsssssst" o auzeam turnând apa imaginară în ceşcuţa de plastic. Apoi apărea iar la uşa bucătăriei:

- Mama! Teai! Tinge! Fuuuuuu!
- Mulţumesc Irina, ia să vedem...

După cel de-al 18-lea ceai, eram deja epuizată de atâta drăgălăşenii dar nu puteam să o dezamăgesc. Am continuat să îmi joc rolul de client satisfăcut, am încercat să-i deturnez atenţia către ChiţChiţ, şoricelul albastru, care sigur ar fi băut şi el un ceai dar nu... nici după ce i-am pus babeţica lui ChiţChiţ nu am scăpat. Seara, când V a ajuns acasă, a devenit rapid clientl favorit.

- Hai Irina, adu-i şi lui tati un ceai.

Nu i-am dat nici o indicaţie de regie, i-am spus doar atât: ai să-l bei şi o să-ţi placă. Iar el, partenerul meu şi pe această scenă, a intrat rapid în joc:

- Mmmm, ceai! Mulţumesc Irina!
- Tinge!
- Da, da, trebuie să sufli... am spus, muşcându-mi buzele să-mi omor un zâmbet...
- Mmmm, ce bun!

Din nou zâmbetul acela victorios i s-a zugrăvit copilei pe faţă. Vreo două dimineţi la rând, m-a trezit cu ceşcuţa de ceai. "Mama, Teai! Tinge!" urmat de zâmbet şi de mângâieri, indicaţii de masaj şi încă un zâmbet...
Acelaşi zâmbet îl are şi seara când cocoţată pe scaunul din bucătărie îşi dispută cu copilul cel păros locul la fereastră, să vadă când vine tati.

- Uite, Irina, vezi, toate maşinuţele au venit acasă şi fac nani, că e noapte. Ia fii atentă, una n-are ochii deschişi!
- Mama, io-te! Chichiuu... ochii!
- Aaaa, mai e unul cu ochii deschişi. Acum o să clipească de două ori şi pe urmă închide ochii şi face nani. Ia uite, blink, blink! Şi gataaaa a închis ochii!
- Binkbink! Nani! Noapte! Taaaaaaaaaaaaaaatiiiii...
- Nu te aude, măi, mamă, că e încă în autobuz!
- Abuzu!
- Da, da, autobuzul....

Pentru că tati n-a avut cheia la el două zile la rând, Irina a fost cea care i-a aruncat-o pe geam.

- 'uick, Tati ine! Cheia, Ina lunca!
- Ai răbdare să ajungă la fereastră, că e încă departe. Stai locului, Irina, să nu cazi!

După ce cheia ajungea jos, fetiţa se dădea repede repede jos de pe scaun.
- Mami! Doooos! Daca! Papoteii! Ina aleagă! (mami dă-mă jos, dă-mi geaca, papuceii, alerg la tati!)

Acum ajunge singurică la yală, îşi deschide uşa şi o zbugheşte spre capul scărilor, unde îi sare în braţe. În vremea asta, înciudat până în vârful cozii, Mitz o rupe la fugă până la etajul doi, convins fiind că în felul ăsta va avea şi el parte de o tură în braţe la Valu. Aşa că după ce lasă plodul jos, mai urcă un etaj să recupereze motanul obraznic şi în cele din urmă reuşeşte să intre în casă, unde îl aşteaptă deja Irina cu ceaiul!

- Tati, ONE!
- Da, Irina, şi eu mă bucur să te văd.

"One" este denumirea generică a filmuleţelor la care fetiţa se uită seara, după ce vine Tati. Valu o suspectează că se bucură doar pentru că ştie că după ce vine tati primeşte filmul. Mare dezamăgire, când vineri seara, am dus-o la Gabi şi el a străbătut tot oraşul să vină să-i spună noapte bună, iar ea, prea încântată să se afle la bunica, n-a catadicsit să-i iasă înainte să-l îmbrăţişeze, aşa cum se întâmpla la noi acasă. Nici nu avea cum, fetiţa făcea baie când a intrat el pe uşa dar nimic n-a contat... Degeaba am încercat să-l mângâi, degeaba a încercat apoi Irina să-l îmbuneze, n-a mai vrut să ştie de nimic.

- E clar că pentru filme se bucură, nu pentru mine, mi-a zis trist din cale-afară.

Mă tot străduiesc de câteva zile să-i explic că Irina e mică şi nu face special, era la bunica şi se bucura să fie acolo şi-n fond ce se aştepta, să iasă din cadă şi să alerge cu apa şiroind pe podele să-i sară în braţe?

- Nu, gata, lasă-mă, am nevoie de vreo două zile să-mi re-evaluez priorităţile.

Cu toate astea, supărat cum era, n-a avut inima să n-o mângâie, acolo, în "patul mare" în care şi el a dormit când era copil. Irina doarme în camera tatălui ei, cuibărită între perne şi învăluită în dragostea necondiţionată a bunicii. Acasă, tata ciuleşte urechile din când în când, să o audă dacă nu cumva plânge...

Friday, March 30, 2007

Chintă, mami!

- Mănâncă!
- Lusu doame!
- Da, mămico, ursul doarme! Ia şi mănâncă! Hai, că e târziu şi iar nu ajung la şedinţă!
- Luuuusuu doame! Chintă, mami!
- Nu cânt nimic, cântă tu dacă ai chef!
- Chintă, Ina! Luuuusuuu doaaame! tat foame... care? Lapte dulce? Ca'hea? Pindă vea! Bafooo! Două boboane!
- Nici o bomboană! Dacă nu mănânci să ştii că le arunc la gunoi!
- Teleale! a meeaaaa!
- Atunci mănâncă! Acum!

E 8 şi 10. Dacă nu ies din casă la 8.20 cel târziu, iar ratez ocazia să-mi privesc şefii în ochi. Nu că ţin neapărat dar se pare că totuşi la 9 trebuie să fiu la şedinţa de sumar. Irinei nu-i pasă însă. E în perioada ei mofturoasă, în unele zile refuză masa de prânz, în altele nu vrea nimic dimineaţa, dacă până acum mânca singurică, de la o vreme susţine că nu poate Ina să ducă linguriţa la gură, ba că se îneacă, ba că e prea multă mâncare într-o linguriţă. Cred că pur şi simplu nu are chef în unele dimineţi. Dar nu ştie să spună "n-am chef". E drept că nu mi-ar pica bine să aud exact această expresie din gura ei. În ultima vreme mă uimeşte cu toate vorbele pe care le scoate ca dintr-o punguţă.
Noua Nanny a învăţat-o o serie de "oldies but goldies": "căţeluş cu părul creţ", "vine vine, primăvara" şi nemuritorul basm "capra cu trei iezi". Desigur, pe fiecare dintre acestea Irina le interpretează în manieră proprie.
E.G.: Cutu, cutu, cutu, cutu = cuţu, cuţu, na, Grivei!
igă vei? = mămăligă dacă vrei
cooos = dacă nu, o pun în coş
cocos!= şi-o dau mâine la cocoş

Hitul zilei este însă nu mai puţin celebrul "melc, melc, melc, melc". "Codobelc" e prea complicat şi pentru cei mari să rostească. O să vă întrebaţi ce interes avem să o învăţăm poezii cu căţei infractori sau iepuraşi fricoşi, ori cu motani bagabonţi... Nici eu nu aş fi vrut, dar rimele le prinde repede şi din păcate, poezioare inteligente pentru copii atât de mici nu există. Ezit să redau exemple concrete din folclorul copiilor, sunt dureroase şi urâte, de nerostit, de nereprodus! Aşa că apelăm la memoria colectivă a familiei şi îi recităm ce ne aducem aminte din propria copilărie. Cu capra cu trei iezi soţul meu nu e de acord, a zis că o să-i explice bonei că nu e cazul să introducă elementul "teamă" în vocabularul şi în conştiinţa copilei. Prea târziu, într-o dimineaţă, pe stomacul gol, la prima oră, Irina mi-a cântat cap coadă un alt clasic: "iepuraş coconaş!" pe care mărturisesc sincer că eu i l-am băgat în cap. Varianta remixată de copilă suna cam aşa: "Ţup-ţup gogoloş tuge sus, cunde! cutu lău cubul său! git peliat!"
Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu mai sunt la curent cu sanscrita veche, nu vă chinuiţi, versurile nu sunt decât o reproducere a filosofiei naţionale: întotdeauna e un complot în urma căruia cel mai slab o ia la sănătoasa, fie el iepuraş coconaş sau ciobanul moldovan. Big fish eat little fish.
La fel de frumos Irina cântă şi "tala la liiii, ta la la laaaaa", dar cel mai des mama e pe post de tonomat:
- Chintă, mama!
- Pe care mămico?
- Tantu!
- Un elefant... se legăna...
- Gata! altul!
- Altul. Care?
- Ţup, ţup!
- Nu ăsta! alege altul!
- Melc, melc, melc, melc...

Într-o dimineaţă i-am spus:
- Azi mergem în vizită la o grădiniţă.
- Nu!
- Nu te lasă mami acolo, doar mergem să o vedem.
- Pupiii?
- Da, la copii. Vrei să mergi la grădiniţă?
- Gădi! Mov!
- O grădi mov vrei tu... Şi dacă nu e mov!?
- Altu gădi!
- Aha, deci dacă nu e mov trebuie să căutăm alta până găsim una mov.

Mie mi-a plăcut la grădiniţa aia chiar dacă nu era mov. Şi ei cred că i-a plăcut, de vreme ce după două ore nu se mai dădea dusă. A fost foarte cuminte, a făcut salată de fructe împreună cu ceilalţi copii, a mers să se spele pe mânuţe, a stat la masă şi a primit şi o bucăţică din tortul unei fetiţe ce îşi serba ziua de naştere. Foarte complicat a fost să o luăm din curtea grădiniţei, de la toboganul roşu pe care încă îl pomeneşte şi după cinci zile de la întâmplare. Din păcate grădiniţa cu pricina e cam departe de casă şi nu primeşte decât copii în vârstă de cel puţin trei ani. Mai avem de aşteptat, câteva luni...
Între timp ne distrăm cu pisicile aristocrate care cântă la pian ("miaaaau paiaaanuuu chintăăă") şi şoricelul care cere voie să-şi înmoaie biscuitul în crema
"a la creme a la Edgar!"

Friday, March 16, 2007

Cine doarme in patul mare?

În dimineaţa zilei de marţi, pe la şase şi zece, uşa dormitorului s-a trântit de perete cu un pocnet sec. Mi-a luat ceva vreme până să mă dumiresc că nu a fost vreo pală de vânt şi nici un cutremur semnificant, ci doar o fiinţă stranie, cum nu mai văzusem până atunci, niciodată. Să tot fi avut sub un metru înălţime, părul vâlvoi şi o constituţie destul de firavă, ochii nu atât de mari cum se aştepta subconştientul meu. Nu era gri ci roz, capul nu era disproporţionat faţă de trup, dar mă privea fix cu trei perechi de ochi (căprui, negri şi galbeni), în mod ciudat, o coadă pufoasă îi flutura la spate iar ambele picioare îi erau înfăşurate în ceva ce părea blană albă. Fiinţa aceasta fantastică se tânguia pe două voci: una era un glas subţirel de copiliţă, cealaltă imita un mieunat jalnic. N-am înţeles ce mi se întâmplă până când personajul despre care povestesc mi-a picurat câţiva stropi de apă rece direct pe ochi şi a zis în ambele sale registre: maaaaaaaamaaaaaoaaaaau!

Atunci m-am trezit şi un val de endorfine mi-a invadat creierul obosit. Mi-am şters apa de pe faţă şi am îmbrăţişat arătarea. Am dat pătura la o parte şi i-am făcut culcuş pe un pui de pernă. În semn de mulţumire, ea mi-a tras un cap în nas. Când încă nu îmi revenisem din şocul loviturii, jumătatea alb-imaculat-blănoasă a acestei fiinţe şi-a înfipt 20 de gheare în coapsa mea, pe care a aterizat cu un icnet scurt, după un salt de jumătate de metru de la sol.
Am închis ochii, am strâns din dinţi, să nu ţip, să nu stric echilibrul şi aşa fragil al ciudatei instalaţii. Proprietarul celei de-a treia perechi de ochi (cei negri) se lăfăia deja în adâncitura pernei aşa că atunci când mi-am pus capul la loc, am înregistrat doar ca fapt divers prezenţa lui catifelată.

Cele 45 de secunde suprarealiste se repetă de atunci, în fiecare zi, ca şi cum am trăi într-o buclă temporală. Diferenţa e că acum ştiu care este succesiunea evenimentelor şi am învăţat să mă trezesc înainte să mai simt apa rece pe faţă. La şase şi zece, în fiecare dimineaţă, Irina apare în dormitor, cu cănuţa de apă într-o mână, căţelul de pluş în cealaltă şi cu domnul Mitz încurcându-i-se printre picioare.
- Ina nani patu’ mae!

E deja o chestie de la sine înţeleasă că trebuie să le fac loc tuturor în patul conjugal, devenit brusc neîncăpător pe post de Arcă a lui Noe.

- Mama! Pena! Apica! Apicaaaa! Apiiiiicaaa, se tânguie domniţa, când nu are la îndemână cana din care trage câte o duşcă, din reflex, cu ochii închişi, cât să-şi rehidrateze buzele roz.

Trebuie să o conving să stea la margine, Valu încă nu s-a obişnuit cu ideea că din când în când trebuie să încaseze un şut în rinichi, se tot plânge că îl gâdil când el mai are 20 de minute de somn şi tot eu pic la mijloc. Degeaba îi zic, “nu eu, ea!” şi arăt cu degetul spre boţul blond, nu mă crede, susţine că e o conspiraţie mondială împotriva bărbatului adormit din casa noastră, mai ales că uneori, când îi e lumea mai dragă, Mitz îşi înfige colţii (delicat, de altfel) în pulpa sau în tălpile lui inconştient dezvelite. E greu de stăpânit gelozia motanului, obişnuit de-acum să aibă colţul lui pe saltea, înspre uşă, de unde îşi poate relua nestigherit patrulele nocturne. Chestia mică şi roz care vine cu arme şi bagaje în teritoriul adulţilor şi al pisicii, nu stă locului… se mişcă, se foieşte, se fâţâie şi cu greu se stăpâneşte motanul să nu o atace, aşa cum firesc atacă orice îi disturbă echilibrul pe saltea. În toată compoziţia asta, pe post de cuier pom, îmi petrec ultimele 10 minute până la trezirea impusă, încercând să mă feresc de capetele proptite în nasul meu şi ghearele înfipte în tălpi. Legitimul, apărat de şuturile infantei, sforăie nestigherit, ceea ce pune capac oricărei încercări de somn pe furate, între torsul pisicii şi ţocăitul discret care se aude dinspre Irina.

Ar fi inutil să mai spun că trezindu-se la 6 dimineaţa, spre ora 11 o apucă somnul şi trebuie să se chinuie toate persoanele din casă să o mai ţină trează până spre prânz, în special când din motive variate, Irina nu este scoasă la plimbare. Îmi cere din ce în ce mai des să mă ajute la treabă şi chiar mă ajută. Mai zilele trecute le-a făcut “baie” unor legume pe care le pregăteam pentru supă, nu înainte să trântească un castron cu apă şi apoi să ţopăie bucuroasă în balta formată pe podea. Apoi ieri, într-un moment de relaxare a personalului auxiliar (mi-am permis să vorbesc la telefonul fix cu o prietenă mai mult de 10 minute), în semn că n-are ea nevoie de nimeni să obţină ce doreşte, s-a ridicat pe vârfuri, a luat borcanul cu miere şi şi-a turnat cam jumătate din lichidul vâscos în cap şi pe haine, spre marea mea bucurie.

Are acum un scăunel mic (‘caunul losu) cu care se plimbă prin casă şi pe care îl foloseşte pe post de treaptă, să ajungă unde o interesează. Aşa se face că vreo două zile nu am avut telecomandă (o ascunde între jucăriile ei) 4 ore nu am avut internet (pentru că luminiţele modemului clipeau enervant probabil şi a apăsat pe butonul care taie netul), ieri, caloriferul electric din camera ei a încălzit inutil toată casa (era dat la maxim, s-a prins că după ce apasă pe butonul “losu” trebuie să învârtă şi de rotiţa care stabileşte intensitatea de încingere) până când aerul mirosea a ars, asta ca să mă rezum doar la dezastrele din afara teatrului de război numit în mod obişnuit bucatărie. În bucătărie Irina are sertare la nivelul ei şi nu ratează nici o solniţă sau sticluţă de condiment, le întoarce cu gura în jos şi priveşte cum se împrăştie granulele mici prin toate colţurile încăperii. Se bucură tare să vadă diferitele culori amestecandu-se prin aer, o atrage în special combinatia sare iodată (albă) cu boia de ardei dulce (pe cel iute l-am ascuns), “Pouă mama! Pouă, loşu! Ambela”, strigă şi apoi bate din palme: “Bafooo”. Nici nu mai apuc să o ating e de-ajuns să ridic palma a ameninţare că o şi zbugheşte spre camera ei şi închide uşa cu zgomot, semn că n-o ajung eu aşa de uşor să-i aplic vreo corecţie.

În vremea asta, motanul zace a nesimţire în mijlocul tuturor încăperilor, unde e Irina e şi el, proţăpită axă a tuturor lumilor. Când o apucă dansul (Irina dansează în cercuri largi, uneori merge şi cu spatele, alteori doar aleargă rotund) am emoţii, dacă-l calcă pe coadă şi o zgârie, dacă el o să întindă o gheară numai în joacă dar are să-i străpungă pielea, ce-am să mă fac când iar am să o aud “mmmmbuuuuubaaaaa”, cum am să apar motanul de loviturile de răzbunare pe care sigur o să i le aplice cu vreo riglă sau vreun umeraş, pe care sigur le dibuie oriunde le-aş ascunde…

Într-o zi de lucru nu m-am dus la muncă, am stat acasă cu Irina şi la prima cafea a dimineţii, am decupat împreună cu soţul meu omuleţi care se ţin de mână şi flori cu câte şase petale, nişte fluturi cam ciudaţi cu aripioarele îngemănate, lanţuri de nori şi ierburi ascuţite, recuzita pentru cel puţin o oră fără TV. Am pornit apoi spre parcul tinereţilor noastre, Ho Chi Minh, pe care l-am regăsit proaspăt colorat.

Au apărut bebeluşi noi în parc, am regăsit cu bucurie mămici de astă vară şi copii pe care mi-i aminteam târându-se prin ierburi, de-acum pe picioarele lor. L-am cunoscut pe Ioan, abia de 6 săptămâni aterizat printre noi şi am aflat de o nouă sarcină a unei cunoştinţe. În ultima vreme aflu doar astfel de veşti, care mă bucură dar mă şi întristează.

Anul ăsta Irina se poate da “taaaleee” în leagănele cele mari fără ca eu să mai am vreo emoţie, toboganul mic e deja floare la ureche, singura provocare încă în picioare e caruselul de care mi-e frică, mi-o tot închipui căzând între spiţele colorate şi nu vreau să o las acolo singură. Îmi pemit deja să mă aşez pe băncuţă şi să o privesc jucându-se cu nisipul. Acum îmi strigă că face castele, “Mami, ioite! Catel!”. E tot vehementă dacă se apropie cineva de jucăriile ei dar e drept că până la urmă se lămuresc şi aceste conflicte: tu iei forma roz, bebe ia lopăţica verde, învăţăm să trăim cu şi printre alţii de aceeaşi vârstă ori mai mari sau mai mititei.

Să ai bucuria de a respira mirosul zarzărilor înfloriţi, în Bucureşti, într-o zi de lucru, e un lux pe care doar mamele de copii foarte mici şi-l pot permite, iar eu mi l-am asumat uşor clandestin. Face bine câte o astfel de gură de aer, e primăvară, a treia pe care o respirăm împreună ( “Ael! Nas” se entuziasmează şi micuţa). Desigur, lirismul s-a spulberat în momentul în care acasă am descoperit că în ghetuţele Irinei au mers în parc şi două steaguri de plastic (‘ego), destul de tari şi ascuţite şi un capac de pix care n-ar fi trebuit să fie acolo. Mă întreb chiar cum a călcat pe ele atâta timp, fără să protesteze, sau poate de-aia se tot cerea în braţe, memo către mine însămi: să verific întotdeauna ce a mai ascuns Irina în pantofi…

Seara îl aşteptăm împreună pe tati, alergăm de la o fereastră la alta, dacă o las pe balcon, se agaţă de zăbrelele de fier şi strigă cât o ţin plămânii: Taaaaaaaaatiiiii! Ştie tot blocul că vine tati, cu mult timp înainte să apară.

- Nu mai ţipa, mămico, nu te aude tati, e încă în autobuz!
- Abuzu! Uniie?
- Pe stradă. Vezi ce întuneric e afară, uite şi maşinuţele alea dorm, în curând şi tu ai să mergi la nani…
- Ina, nani, patu’ mae!
- Nu, nu, Irina doarme în pătuţul ei.
- Mami, patu’ mae!
- Da, Mami doarme în patul mare.
- Ina patu’ei!

Zilele se încheie frumos, cu bezele zburând prin aer din toate părţile şi motanul aşezându-se de-a curmezişul uşii de la camera fetiţei. Doar dimineţile au rămas complicate, pentru că de la o vreme, o fiinţă ciudată pocneşte uşa de perete şi-mi strică ultimele minute de somn, după care tânjesc apoi toată ziua.

Saturday, March 10, 2007

La poupée qui fait “non!”

C'est une poupée qui fait non, non, non
Toute la journée elle fait non, non, non
Elle est ... elle est tellement jolie
Que j'en rêve la nuit
C'est une poupée qui fait non, non, non
Toute la journée elle fait non, non, non
Personne ne lui a jamais appris
Qu'on pouvait dire oui
Sans même écouter elle fait non, non, non
Sans me regarder elle fait non, non, non
Pourtant je donnerais ma vie
Pour qu'elle dise oui
( La poupée qui fait “non!” MICHEL POLNAREFF)





- Am lăsat-o pe Irina în taxi, cât m-am dus până la bancomat.. şi când m-am întors, taximetristul mi-a zis: dom’le, asta muşcă! Am încercat să-i fac jucării şi ea m-a muşcat! Sigur că muşcă, dom’le, e fiică-mea! Şi ea de colo: haţ! Era foarte mândră de ea însăşi….

Adevărul e că ştiu că muşcă dar chiar să se apuce să muşte necunoscuţi e puţin cam mult! Cu toate astea, începutul frazei soţului meu mi-a atras atenţia în mod deosebit…
- Ce ţi-am zis eu, să nu laşi copilul singur în taxi!
- Hai, termină cu prostiile, ce se putea întâmpla?
- Dacă pleca taximetristul cu copil cu tot?
- Făceam altul!


Uşor de zis, imposibil de realizat. Altul mai bun şi mai frumos şi mai deştept decât actualul copil, e greu de crezut că mai iese. De câteva zile Irina muşcă. Rău. Pe cine apucă, de unde ajunge. Ei i se pare o joacă, ba mai mult spune că e căţel şi de-aia muşcă.
- Cum, mămico, tu nu eşti fetiţă?
- Nu, nu! Ina cutu-cutu!
- Mic sau mare?
- Ham! Ham, zice ea cu glas subţirel, semn că e un cuţ mic.

Se plimbă cu câte o jucărie în gură prin casă, ba se mai şi trânteşte pe podele, “poc!”, spune ea privindu-mă cu ochii mari, “buba!, Ina pâng!”. Plângi, mămico, ia sa vedem, ai stricat covorul? E singurul răspuns inteligent pe care reuşesc să i-l dau.

Avem o bonă nouă, pare blânduţă şi interesată să facă treabă, să vedem cum reuşim să le împăcăm. E drept că de data asta Irina nu mai fuge când aude interfonul dimineaţa, semn că apare “buna” cum spune ea. Dar din momentul în care intră în casă, Ana cea nouă, fetiţei i se apasă automat butonul negativist şi în afară de “NU”, nu prea reuşim să scoatem altceva de la ea.

- Irina, mama pleacă la serviciu!
- Nu! Mami, nu! Ina, ici!
- Nu poţi, mămico, tu eşti încă mică, nu te poţi duce la serviciu!
- Gădi!
- Vrei la grădi, aşam dintr-o dată?
- No, no, no!
- Vezi, rămâi acasă cu Ana.
- Nu!
- N-ai încotro!
- Mami, nuuuuuu!

Până la urmă reuşesc să ies din casă. Toate-s bune până mă întorc şi bona începe să-mi spună: “N-a mâncat banana, n-a vrut ciorbica, nu m-a lăsat să mă joc cu ea, nu a vrut să colorăm împreună, ba mai mult, m-a dat afară din cameră şi a închis uşa.”

Un început promiţător, dar normal, similar cu cel din perioada de acomodare cu a doua bonă, despre care preferăm să nu mai pomenim prea des. Într-adevăr, NU este la ordinea zilei.

- Irina, vino să mănânci!
- Nu!
- Irina, vino să faci duş!
- Nu!

Nu doar că spune nu. Dar îmi mai şi trânteşte uşa în nas (a devenit rutină) şi o aud de cealaltă parte: “bye, bye! Todaloo!” – reminiscenţele aventurii noastre anglofone. Am reuşit însă să restabilim rutina de seară, pot să mă laud că de două nopţi merge la nani fără să mai protesteze. Ca să compenseze oarecum negativismul vârstei sale teribile (the terrible twos li se spune prin cărţile de specialitate) este foarte drăgăstoasă şi când te aştepţi mai puţin ţi se aruncă în braţe şi încearcă să te pupe.
- Mami! Pup!
- Nu pe gură, Irina, pe obraz!

“Fiică-ta vine pâş-pâş, se strecoară pe sub mâna cu care ţin mouse-ul, mi se cocoaţă în braţe şi-şi lasă capul pe braţul meu stâng. Şi dacă dau să o alung, se repede şi mă pupă!” mi se plângea aseară exasperat tatăl podoabei. “Asta nu mă face să spun decât că e mult mai speculantă decât tine!”. Tot e bine, cu drăgălăşenia va obţine mai multe în viaţă decât bătând din picior.

Te- iu-oana!

Încerc de câteva zile să o învăţ să spună “te iubesc”. Fac asta în special când o dau în leagăn şi mă priveşte cu atenţie.
- Teeee…
- Teeee
- Iuuuuu…
- Iuuuuu…
- Besc!
- Muah! îşi ţuguie dânsa buzele, fără să mai spună şi ultima silabă, ştiind că după “te iubesc” musai urmează un pupic!

Apoi uită şi trece mai departe, la următorul subiect de conversaţie:
- Cântă mama!
- Ce să cânte mama?
- Tantu!
- Aha, ăla cu elefantul… Un elefant se legăna… zi şi tu: e-le-fant!
- Tant!

Ieri în vreme ce mă străduiam să o învăţ numele ei complet (nu ştiu de unde obsesia asta cu întrebările standard: cum te cheamă, câţi ani ai, dar mă gândesc că dacă se rătăceşte – e complicat să o ţii de mână pe stradă, o zbugheşte imediat de lângă tine – măcar să ştie cum o cheamă), am avut o revelaţie.
- Cum te cheamă pe tine, fetiţă mică?
- Ina!
- Bravo! Şi mai cum?
- ….
- Ioana! Hai spune!
- Oana!
- Nu mămico… zi Iiiiii
- Iiiii
- Oana!
- Oana. Te … iu….oana!
- Da, e bine şi aşa…

Continuăm povestea de amor cu “Baba” care i-a adus “papoteii mooosi!” (papuceii frumoşi) şi la care doarme în “patul mare cu piiisa”. A început chiar să asocieze cuvintele în mici propoziţii. Baba are patul mare! Fascinaţia faţă de “baba” – pe care ştie că o cheamă Gaaabiii dar aşa vrea ea să-i spună, “baba”, provine şi din faptul că în casa bunicii nimic nu e interzis sau prea mult. Simţul umorului specific familiei însă e încă util. Într-una din serile trecute, Gabi încerca să o convingă pe Irina să rămână în pat. Fetiţa a dat spectacolul întreg: de la “am buba”, “chema”, “baubau”, buuuu” până la “potty”, baba a cedat la toate şantajele, până când a ajuns să-şi spună singură, ca din partea Irinei: “Ceeeee proastă eeeeeşti!”. Am izbucnit în hohote şi ne-am retras în bucătărie, unde o aşteptam să o mângâiem cu înţelegere pe frunte, să-i spunem, “lasă Gabica, până la urmă ai să te prinzi când chiar vrea ceva sau doar te joacă pe degete”. N-a mai fost nevoie, râdea şi ea, semn că doar se lasă prostită, de bună voie şi nesilită de nimeni.

În dimineaţa asta, înainte să muşte taximetristul prea glumeţ la prima vedere, Irina şi-a făcut din nou singură bagajul: de data asta şi-a luat avioanele, pe ţup-ţup, neapărat un cub şi doar vreo 6 din cele 12 creioane cerate (restul sunt undeva prin casă).
- Baba! Chichiuuu! Abuzu! Daiu! Tenu!
- Da, mămico, o să mergi cu chichiul la Baba şi baba o să te ducă la maşinuţe şi a trenuleţ.
- U! Uuuuu! Tenul!

Dacă ajungeţi prin Moghioroş, la trenuleţ, sigur le găsiţi acolo. Fiică-mea e cea mai hlizită şi cea mai mică dintre toţi călătorii trenului de tablă. În timpul ăsta, noi, părintii ne facem de cap, “a-casa” cu cafele şi mucenici. Din când în când ne mai amintim ce a mai făcut Iri zilele astea şi ne pufneşte râsul. Apoi iar savurăm liniştea neobişnuită a casei. Taifunul se întoarce mâine seară. AMR 32 de ore!

Saturday, March 03, 2007

Am buba!

Un pic mai devreme decât planuisem, ne-am reîmpachetat jucăriile şi ne-am întors acasă, înainte ca toate zidurile ridicate pe nisipurile instabile ale tranziţiei personale, să se surpe şi să ne îngroape de vii. Într-o zi, pe la prânz, am pus mâna pe telefon şi l-am întrebat pe V.: „Ce faci mâine?”
- Nu mare lucru, am deadline, trebuie să termin cataloagele alea vineri şi mai avem de tras.
- Bine, vezi că noi pe la 17.40 o să fim acasă.
- OK, ce trebuie să cumpăr?
- Păi, nişte lapte şi nişte fructe pentru Irina.
- Bine, iubito, nu ştiu dacă am cum să vă iau de la aeroport, dar încerc.
- Lasă, că luăm un taxi.

Şi uite-aşa, după aproximativ 18 ore de călătorie cu autocarul, avionul şi automobilul (între noi fie spus, de la Londra la Otopeni am făcut 2 ore şi 45 de minute, de la Otopeni în Sebastian alte 2 ore) ne-am regăsit familiuţa, ca şi cum am fi fost într-o vacanţă ceva mai lungă decât intenţionasem. Bucurie mare şi amor spumos între Tati şi Irina, Baba şi Irina, Mama şi Tati, Mama şi Mitz, Irina şi Mitz.

După vreo două săptămâni am reuşit să restabilim ordinea firească a tuturor lucrurilor: jucăriile la locul lor, hainele puse în dulapuri, rezervele de detergenţi şi consumabile au fost refăcute, stocurile de băcănie reîmprospătate... Doar valizele încă mai zac (una şchioapă de o roată, alta ciungă de-un mâner) în holul mic, victime colaterale în războiul cu manevranţii de bagaje din cele două aeroporturi. Nu-mi vine să le arunc, nu-mi vine nici să le pun în debara, le mai las o vreme până mă hotărăsc să le curm suferinţa.

Serile noastre sunt iarăşi interesante. Deşi cu greu ţine ochii deschişi până pe la ora 20, imediat ce dăm stingerea, copilul vorbitor începe să strige:
- Mama! Am buba!

Mă prefac că n-am auzit, de obicei bubele ei sunt imaginare şi nepericuloase. Zece secunde mai târziu se aude iar:
- Mama! Potty! (oliţa)

Acesta este un argument forte. Înrucât ne-am străduit din răsputeri să scăpăm de pampers, domnişoara ştie că dacă scoate asul din mânecă, se execută careva dintre cei mari. Ca să compenseze deranjul, după ce devine evident că a fost doar o stratagemă să mă mai vadă o dată, mi se aruncă în braţe („tiiiicoooo” – probabil „pi-siiii-coooo”) şi mă pupă zgomotos, cu „ţoc”-ul demonstrativ. Ies din cameră hotărâtă să nu mai cedez. Alte 20 de secunde mai târziu...
- Mama! Chema! (crema)

Îngeraşul de fată iar s-a dat jos din pat şi circulă prin casă, agitând ditamai sticla de cremă contra dermatitei atopice. Îndeplinim şi ritualul cu crema şi iar încercăm să o convingem că e noapte şi ar fi cazul să doarmă. „Napte, mama!”, e de acord, dar doarme cu condiţia să stau şi eu în patul mare şi să închid ochii:
- Mama! Nani, patu’ mae, ochii!

I-am explicat cum m-am priceput că la noi acasă fetiţa doarme în pătuţul ei iar mami doarme cu tati în dormitor. Dar mai are o carte:
- Mama! Bu! Teapă ! (vine albina şi mă înţeapă)
- Nu vine, mămico, nici o albină, fă nani!
- Bat! Butu!
- Da,iubito, o batem cu băţul dacă apare, dar pe cuvânt că nu vine!

Ultima încercare:
- Mama! Baubau!
- Irina, baubau nu există! Baubau e o invenţie pentru copii prosti, tu nu eşti un copil prost. Culcă-te!

Dar nu ţine de fiecare dată. Uneori trebuie să mă aşez turceşte pe covor şi să-i zic din când în când „închide ochii!” ca să adoarmă, în cele din urmă. Alteori e de-ajuns să aprindem lumina pentru zânica aia care vine şi îi sărută pe frunte pe copiii care dorm. Dacă nici asta nu merge, trimitem cavaleria. Tati spune o singură dată: Stingerea! Nu ştiu dacă îl ascultă pentru că are vocea mai groasă ori e deja la finalul recitalului ei nocturn şi s-a plictisit de turele între pat şi uşă. Mi-am regăsit însă liniştea interioară de după ce casa se scufundă în întuneric. Şi eu şi ea ne bucurăm că suntem acasă...

În entuziasmul revederii, Gabica ne-a luat infanta de pe cap două week-end-uri la rând şi ne mai vizitează şi dimineaţa, până găsim o altă doamnă drăguţă şi blândă care să se plimbe cu Irina cât suntem noi la serviciu. Când aude că mergem la Baba Irina scoate din debara geanta albastră de voiaj şi începe să-şi pună singură jucăriile şi hăinuţele:
Ego! (Lego), tuţa (vestuţa), cutu (cuţul pe care îl îmbrăţişează cu drag înainte să adoarmă), chioanele (creioanele), apica. Se duce cu bucurie în casa bunicii, unde i se permite cam orice, inclusiv să scrie pe tabla unei vechi maşini de spălat rufe. Urmarea deselor excursii în împărăţia clopoţeilor (la bunica sunt tot soiul de clopoţei atârnaţi peste tot) e că atunci când se trezeşte din somn, Irina nu mai strigă „Mama!”. Ieri când m-am întors de la birou, fetiţa mea dormea cuminte în pătuţul ei. S-a trezit peste vreo jumătate de oră, i-am auzit glăsciorul de dincolo de uşă: „Baaabaaa! Gaaaabiiii!”. Când a dat cu ochii de mine în loc de bunica, a făcut stânga-mprejur şi mi-a închis uşa în nas. Am tras aer în piept. Am bătut la uşă...

- Cinieeeee?
- Mami!
- Mami, nu! Pa! Ici! Baba! Camon! (mama să plece la serviciu, să vină baba!)

I-am spus că-mi pare rău dar trebuie să se mulţumească, pentru moment, cu subsemnata. I-au mai trebuit cam 20 de minute să se adapteze la noua situaţie. Nu ştiu de câte minute am avut eu nevoie ca să-mi stăpânesc inima, să mă liniştesc, să număr până la 1473 ca să nu mă las copleşită de un nou val de vini imaginate. Probabil vreo cinci, cât a durat pănă să-şi amintească refrenul zilei:

- Mama, am buba!

HOT TIP: Dacă vreodată vă întrebaţi cu ce puteţi curăţa ecranul televizorului de creioane cerate, nu încercaţi soluţiile speciale pentru monitoare. Folositi direct detergentul pentru geamuri.