Apa! Maie! (Atlanticul!Atlanticul!)

O sa incep prin a spune ca de mai bine de o saptamana ne aflam pe teritoriul Majestatii sale britanice, unde nu s-au inventat diacriticele si ploua dupa ceas, in fiecare dimineata si in fiecare dupa-amiaza, de la 9 la 11 si de la 17 la 18. Prima calatorie printre nori a Irinei a fost un concert de plansete pe 7 voci (cam atatia copilasi erau atarnati de gatul mamelor lor in aeronava cu care am zburat spre bunici). Datorita evenimentelor recente de pe aeroportul unde trebuia sa aterizam, orice bagaj de mana a fost interzis (adio carticele si jucarele cumparate special in scopul de a distrage atentia infantei de la decolare si aterizare) si apa din canuta Irinei a trebuit s-o bea muma-sa sub privirile atente ale stewardesei. Daca mizati pe un somn binefacator in zbor, e bine sa luati in calcul si eventualitatea in care pruncul va refuza cu obstinenta sa stea legat pe pieptul mamei si va prefera sa se plimbe pe aleea stramta dintre scaune. Irina a dormit doar pret de cateva minute in timpul aterizarii, in rest si-a ocupat vremea aruncand diverse obiecte pe jos, sub scaunul celor de la clasa 1, pe care trebuie sa-i fi deranjat foarte tare foiala si scancetele bebelusilor de la economy class. Desi am plecat cu 30 de minute intarziere, pe drum pilotul a recuperat cumva timpul pierdut si am ajuns exact cand trebuia. Inca o ora am stat sa preluam bagajele. Din cauza oboselii, a stressului si cu pruncul chiuindu-mi in ureche, recuperarea geamantanului a fost o alta aventura placuta, mai ales ca pe banda rulanta toate geamantanele arata la fel. Al nostru a facut vreo 6 ture pana am reusit sa-l prind si sa-l trantesc la podea.

La patru ore dupa ce ne luasem la revedere de la "tachii" am spus hello bunicilor si ne-am avantat pe autostrada M4 spre casuta de la tara in care urma sa ne petrecem vacanta. Spre marea mea bucurie, in masina Irina a dormit. Cele doua ore jumate pe autostrada au fost singurele clipe linistite in care am putut schimba impresii cu parintii mei.

De cand suntem aici, Irinei ii e frica nu care cumva mami sa dispara, puf! si nu mai e. De aceea nu am voie sa ies din raza vederii ei. Mai bine ar fi sa mi-o leg cumva in jurul taliei si sa o port cat mai lipita de mine. Parca ii e teama sa si paseasca, musai trebuie sa o tin de mana. La baie mergem impreuna pentru ca altfel plange ingrozitor. De dimineata pana seara, casa bunicilor rasuna de glasciorul ei disperat: Mamaaaa! Maaamaaa! Mamaaaa!

Am visat vacanta asta un an jumate. Am planuit-o de anul trecut din mai. Cand oboseam mai tare ma uitam la calendar si-mi spuneam: inca putin, in august am sa ma odihnesc. Tata ma priveste cu mila si ma intreaba de unde mai sunt... degeaba incerc sa-i explic ca acasa Irina nu e asa, acolo stie terenul si se poate descurca altfel, aici sunt peste tot trepte inalte si multe obiecte, mici taioase, casante, ascutite, de pret, de neinlocuit. Irina s-a ratacit. Nu se simte in siguranta decat in camera in care doarme cu mama in pat (asta va fi o problema la intoarcerea acasa) si daca am putea sta in camera aia toata ziua ar fi bine.

De cate ori ne urcam in masina Irina zice "Nani!" Se refugiaza in somn, sperand poate ca atunci cand se va trezi va fi in camaruta ei de acasa, printre jucariile cunoscute, cu Mitz in locul lui Dino (cainele bunicilor), cu Tati in camera de alaturi (il striga cu jale tot asteptand sa auda raspunsul familiar "Da, Irina, sunt aici!"). Tresare in somn, cine stie ce viseaza. Singurul ei reper in lumea asta noua e mama. Pe care n-o lasa, de care se agata, de langa care nu se da dusa. Orice ar face bunicii, orice jucarie i-ar arata, orice ar incerca, Irina nu-i cunoaste si nici n-o intereseaza sa ii cunoasca. O intereseaza florile si piticii de gradina, leaganul mic si caruciorul cu care e gata sa plece "pa" la orice ora indiferent de conditiile atmosferice.

La cateva zile dupa ce am ajuns aici am plecat spre mare. Alta casa, alt spatiu, mai mic, mai prietenos, incarcat si acela de jucarii noi, cu leagan mai mare in curte si clopotel la poarta. Aici avem ritualuri noi, in fiecare dimineata hranim pasarile din Camera Capitanului, apoi mergem la plimbare pe un drum pietruit care coboara spre mare, o promenada printr-o padure cum Irina n-a mai vazut. Ii place, cu conditia sa o duc in brate. Am lasat-o de cateva ori pe jos si am surprins-o asezandu-se in genunchi, cu mare grija, sa nu se loveasca, si apoi plangand cu deznadejde de parca ar fi cazut de la mare inaltime. Incet-incet s-a obisnuit cu locul cel nou. Bunica a devenit "Ana" si Bunicul "Vali", cainele e "Paco". A atribuit tuturor fiintelor din jur nume cunoscute din viata de la Bucuresti, a reusit astfel sa si le fixeze intr-un fel chiar daca mama insista ca Paco e Dino si Vali e Bunicu si Ana e Nanna. In cele din urma am lasat-o sa le spuna cum o vrea, important e ca le spune intr-un fel.

Plaja n-a impresionat-o foarte tare. Nisipul ud si tare, brazdat de urmele refluxului nu-i place, apa marii i se pare rece. Prefera sa priveasca oceanul de departe, daca se poate din bratele mamei. Atunci spune "Apa! Maie!" si mi-o arata, "io'ite!". Daca o las pe jos plange iar, cu lacrimi amare. Ii place mai mult peluza din fata castelului, bancile ciudate pe care se poate urca destul de usor si iarba de un verde incredibil. Toate culorile sunt mai tari aici, peste tot sunt flori, in ghivece mari de piatra sau atarnand in cosuri, agatate pe arcade metalice, cu o multime de animalute si zane pandind de printre petale si frunze. Sunt rare momentele in care o simt linistita. Un cuplu in varsta ii trimite bezele si Irina ii place instant. Ar pleca daca as lasa-o, s-ar duce cu ei. O pun jos si chiar ii urmareste pe strada serpuita ce urca spre poarta castelului.

- Hai sa plecam, Irina, hai sa mergem.

E suparata pe mine, nu-mi raspunde. Mi-a intors spatele si merge inainte, vrea sa afle ce e sus, la capatul strazii?

O iau pe sus. Zambeste dar nu rade decat daca o iau in brate si o gadil. Atunci se simte bine si ca sa-si exprime bucuria ma trage de par si ma ciupeste, ma apuca de nas, are nevoie de orice fel de contact fizic, tanjeste dupa apropierea mea.

Ieri a impartit o felie de sunca si o bucatica de pui cu Dino. Dino e delicat si atent si nu mai stie ce sa faca atunci cand fetita plange. Se aseaza langa ea si schiauna incetisor, doar-doar o alina.

Ii place sa se trezeasca langa mine, e cuminte si ma lasa sa mai dorm cateva minute. Apoi ziua incepe cu o alta serie de suspine si orele trec asa, ude de ploi si de lacrimile Irinei.