Tu erai Ford, eu eram Schumacher

Merg în urma lor, cam la 15 paşi distanţă. A fost o zi destul de lungă şi căldura asta nu îmi face bine deloc. Valu împinge tricicleta Irinei cu mult entuziasm, din ce în ce mai repede, apoi o opreşte brusc.

Mă aştept ca în orice clipă Irina să muşte din carapacea ţestoasei de pe ghidon.

- Vezi ce păţeşti dacă nu te ţii? Pune mânuţele pe ghidon! Pe amândouă.

Irina se hlizeşte. Pune mânuţele unde indică tata şi după câteva secunde le ridică. Şi iar tricicleta groazei o ia la trap şi se opreşte brusc şi tot aşa vreme de câteva minute. În cele din urmă, copila îşi ia viaţa în propriile mâini şi trage de ghidon, brusc, la stânga, spre surprinderea totală a pilotului luat pe nepregătite. Tricicleta şi copilul sunt undeva în tufe, iar Valu stă proţăpit în mijlocul aleii, cu mâna încă pe tija de manevrare a vehicolului. Nu mai pot decât să râd şi să-mi zic în gând că aşa îi trebuie. Mai avem cale lungă, copila e obosită şi s-a cam plictisit de stat cuminte pe scaun, ar vrea să meargă ea pe jos şi să se agaţe de toate frunzele şi ramurile din cale. Dar nu, tata a spus că el conduce. Intrăm pe Sebastian.

- Treceţi pe trotuar.

- Nu, că noi suntem maşini şi mergem pe carosabil.

Valu alearga, Irina râde, ne apropiem de sfârşitul zilei, anticipăm liniştea casei şi cele câteva ore în care eu şi soţul meu ne avem doar pentru noi. Merg din ce în ce mai încet.

- Uite, mami e acolo, se întorc din când în când spre mine capetele vitezomanilor. Îmi fac cu mâna şi iar aleargă. Chiar lângă mine o maşină frânează brusc, cu zgomot, încercând să evite un şanţ care brăzdează şoseaua. Valu se întoarce îngrijorat să vadă dacă nu cumva am fost lovită. Lasă tricicleta şi dă să o ia înapoi. Vede că sunt teafără, pe trotuar, departe de frânele pe care le-a auzit. Un trecător care mergea în paralel cu ei zâmbeşte uşor amuzat de avântul pe care şi-l luase soţul meu spre posibilul atacator.

- Ce faci, dragă, laşi copilul în mijlocul străzii?

- Păi nu trebuie să-l prind p-ăla care te-a călcat cu maşina?

- Ba da, dar te rog notează undeva, înainte să porneşti spre locul accidentului, asigură-te că ai pus copilul pe trotuar.

Aproape de bloc, mă ia de umeri şi mergem aşa, îmbrăţişaţi, cu Irina râzându-ne din tricicletă, într-un ritm puţin cam alert pentru gustul meu

- Haide, iubito, încă n-am murit, mergi, mergi, mergi.

- Ştii ce, luaţi-o înainte, ne vedem acasă.

- I-auzi, Irina, mama nu vine cu noi, înseamnă că o să mergem singuri să facem diverse chestii.

- Am văzut azi în parc o fetiţă care nu avea nici 3 ani... pe role, cu casca pe cap, genunchiere, cotiere... n-avea nici o treabă.

- Păi să ştii că o să-i luăm şi noi aşa ceva Irinei.

- Da, trebuie, să mergem toţi trei, ea cu rolele şi noi cu bicicleta în parc.

- Eu merg pe jos. N-am nevoie de bicicletă.

- Şi se cheamă că ai făcut sport şi azi.

Se îndepărtează iar de mine.

- Hai, Irina, tu erai Ford şi eu eram Schumacher. Vruuuuuuum!

Mă pufneşte râsul.

- Ce e aşa amuzant?

- Nimic... Tu erai Schumacher şi ea era Ford. Am înţeles. Vruuuuum.

- În cazul ăsta Mitz ar trebui să miaune şi el cam aşa mrrrrrrrrroaaaaaaaaaaau!

La baie, Schumacher pune duşul pe mine, spre amuzamentul lui Ford, care aruncă apă cu mânuţele, din cădiţă.

- Apa! zice şi arată cu degetul spre apa care şiroieşte din părul meu pe tricou, pe haine şi apoi pe gresie.

Irina ştie că şi ce e în biberon e apă dar şi bălţile sunt făcute din apă, şi ploaia tot apă înseamnă şi lacrimile tot "apa". Irina descoperă că lumea e construită în principal din apă. Are câteva cuvinte noi în vocabular. "Hai!" "Tai!" "Dai", "Gabem" "Ab" şi "bye".

(- Frumoasă vietnameză, m-a felicitat un prieten pentru progresele lingvistice ale Irinei.

- Mă gândeam să încep un dicţionar biberonezo-român.

- Neapărat cu transcrieri fonetice!)

Azi, sub ochii tatălui ei Irina a urcat singură scăriţa toboganului mic şi s-a dat fără să mai fie ţinută de mami... a aterizat în nisip, de câteva ori chiar aproape direct în picioare. Toată ziua a colecţionat pupici - de la mama, înainte să-şi dea drumul pe toboganul mare, de la tata la aterizare... "Tata, tata" a fost refrenul zilei. V. încearcă să mă convingă că "tata" înseamnă de fapt "dă-mi pufuleţi" şi "vreau îngheţată", nicidecum că l-ar striga pe el însuşi.

În timpul scurtei mele călătorii la Cluj, tata si Irina au creat alianţe noi şi sisteme pe care nu le mai înţeleg. De exemplu, la fiecare masă Irina aşteaptă lângă farfurie să primească şi creioanele colorate şi o coală albă. Tata desenează câte ceva, cu culorile pe care ea i le înmânează.

- Haide, acum dă-mi-l pe ăla verde!

Irina ia un creion, la întâmplare.

- Nu, am zis verde, uite astea trei sunt verzi, dă-mi unul verde.

Fetiţa îi dă creionul galben. Învins, tata desenează ceva cu galben. Apoi duce linguriţa la gura fetiţei. Fetiţa înghite mâncarea, prea ocupată cu desenul ca să mai bage de seamă că şi mestecă.

Asta este o problemă pentru că mami nu ştie să deseneze.

Joi, i-am dat Irinei cereale cu cacao. Pentru că încercăm să-i mutăm unicul somn al zilei mai spre ora prânzului, m-am gândit eu că e cazul să-i dau cacao, să reziste mai multe ore dimineaţa. Rezultatul a fost dezastruos. La 16.30 când am ajuns acasă, fetiţa mea era aproape isterică.

- Nu ştiu ce ai să te faci cu ea, mi-a zis nanny. N-a dormit deloc. Cade din picioare de oboseală dar nu poate să adoarmă. M-am şi speriat! Am pus-o în pat, s-a dat jos şi a început să se lovească singură cu capul de mochetă. Nu înţeleg ce are...

Am luat-o în braţe, să ne uităm la Teletubbies. Îi plac, aşa că a stat cuminte lângă mine vreo 20 de minute. Când Teletubbies au mers la nani, şi Irina a trebuit să meargă la nani. A protestat cam cu jumătate de gură. S-a dat jos din pat şi a adormit pe mochetă, dar în sfârşit a adormit.

Am cules-o de pe jos cu grijă să n-o trezesc. Prea obosită să mai reacţioneze în vreun fel, doar a scâncit şi a adormit la loc. M-am bucurat, îmi făceam calculul că dacă o trezesc la ora 18, poate că pe la 21 aş putea să o culc iar... S-a trezit singură, cu un scâncet sfâşietor şi vreme de 25 de minute mi-a plâns în braţe ca niciodată. Nimic n-o consola. Dacă încercam să o pun în picioare, se trântea pe jos, se chircea, se lovea cu capul de podea. Îşi smulgea cu furie fire de păr din cap şi plângea. M-am speriat. Am sunat pediatrul.

- Doamnă, fetiţa mea se dă cu capul de podea.

- E normal!

- E normal? Bine, dar îşi smulge părul din cap şi plânge de 25 de minute, ce mă fac?

- Nimic, e normal. E frustrată. Aşteptaţi-vă la şi mai rău. Nu aveţi ce face, asta e vârsta. Are febră?

- Nu ştiu, nu cred.

- Luaţi-i febra, dezbrăcaţi-o până la piele să vă asiguraţi că nu o înţeapă nimic şi dacă n-are febră şi nu o înţeapă scoteţi-o la aer puţin... O să se liniştească în cele din urmă.

Aşa a fost. N-avea febră. Nu o înţepa nimic. Am scos-o la aer şi nici n-ai fi zis că în urmă cu zece minute se zvârcolea pe jos. Îşi împingea căruciorul, senină şi roz, concentrată pe mersul înainte, zâmbind la trecătorii care cu greu îşi luau ochii de la ea. Printre admiratorii involuntari, o viitoare mămică, la braţul soţului ei, zâmbea gândindu-se probabil că într-o zi şi puiul ei, acum în burtică, va fi destul de mare să împingă un cărucior de jucărie. Privirile ni s-au întîlnit o fracţiune de secundă. De-ar fi ştiut că nu cu mult timp în urmă agonizam scurt cu minunea roz contorsionându-mi-se în braţe... Dar de ce să-i spun, va afla ea însăşi, în curând, că de la extaz la agonie e cale scurtă, de numai 6 linguri de cereale cu cacao şi lapte.

Ce pustiu e fără tata...

Nici nu pornise trenul, tata era pe treptele vagonului, cobora pe peron şi deja, dintr-una din cabine, o voce subţirică a pronunţat marele adevăr:

- Ce pustiu e fără tata!
- Aşa e, puiul mamei, fără tata e pustiu, a confirmat şi mama prichindelului. Dar mai ai timp să te răzgândeşti, poţi coborî şi rămâi cu tata.
- Nuuuuu... merg cu tine!

Are 6 ani şi merge cu mama la Bucureşti. Vrea să-i mai spună ceva tatălui său dar, din păcate, fereastra vagonului nu poate fi deschisă.

- Aurel, hai înapoi că vrea Dan să-ţi mai spună ceva, face mama semne soţului. Dane, să nu cobori, că pleacă trenul!
Dan se repede spre uşă şi turuie repede, să nu plece trenul înainte să spună ce are de spus.
- Servus, tata, să ştii că îmi pare foarte rău că nu mergi cu noi. Mă bucur că plecăm dar regret că nu vii şi tu.

Are 6 ani şi o pereche de ochelari pe care şi-i împinge pe nas cu un gest deja reflex. Seamănă cu Scăpărici, licuriciul din "Maria Mirabela". Vorbeşte româneşte cu accentul specific ardelenesc. Cântatul ăsta al vorbelor, vocalele lungi şi vocea subţirică fac ca afirmaţiile lui să fie şi mai sfâşietoare:
- Atâta e de rău că iar suntem despărţiţi.

Aveam să aflu a doua zi dimineaţă că merge cu mama la mare şi că tata e mai mult pe la Viena şi au fost cam mult timp departe unul de altul. Şi plăteşte şeful mamei călătoria. Încă 10 minute de conversaţie şi ar fi spus tot ce nu ne-ar fi trecut prin minte, nouă, celor ce-l priveam cu gura căscată.

- Copiii n-au secrete, a spus mama, puţin jenată de logoreea fiului.

Mă întorceam acasă după o călătorie de 3 zile la Cluj. Prima mea despărţire de Irina, prima oară de la naşterea ei, când plecam atât de departe.
- Cum e Irina? mă tot întrebau rudele şi prietenii, cei ce n-o văzuseră decât în poze.
- E minunată. Ştie s-arate că are un an, ridică aşa, un degeţel în sus, când o întrebi câţi ani are şi luni a spus prima dată cum o cheamă: Iiiiina.
- I-auzi, draga, scumpa de ea!
- Tare-aş vrea să o văd, ofta străbunicul copilei. N-aş fi crezut că am să trăiesc să am şi strănepoţi.

În dimineaţa din ziua plecării mele spre Bucureşti, Irina apucase mobilul bunicii cu ambele mânuţe şi spusese "mama, mama!". Mi s-au tăiat picioarele, am vrut să zbor direct la gară şi să mă urc în primul tren, să ajung acasă şi să o iau în braţe. În lipsa mea Irina s-a trezit din ce în ce mai devreme. Când bunica o ducea în baie să o spele arăta spre periuţele de dinţi din paharul de lângă chiuvetă.

- Asta e periuţa mamei, recita Gabica poezia. Asta e a lui tati...
- Mama!
- Vine mama, draga mea, vine mama repede.

Repede a însemnat peste vreo două zile şi câteva ore. Nu mi-am închipuit că-mi va lipsi atât de tare. M-am întors acasă cu o bucurie greu de explicat raţional. Ştiam că n-o să fie la uşă când ajung. Dar, când s-a auzit uşa liftului închizându-se la parter, eram deja pe holul blocului, aşteptând să o primesc în braţe.

- Cine-a venit? Mama? Uite-o pe mama!
- Irina, draga mamei, hai în braţe, puiule! Nu mai pleacă mama fără tine, nu mai pleacă niciodată.

Rosteam cuvintele astea şi ştiam că n-am să mă pot ţine de promisiune. Ca jurnalist eşti obligat să călătoreşti din când în când şi nu poţi lua prichindei după tine la interviuri. Dar dacă acum conştientizează absenţa mamei ("Toată ziua te-a strigat!" mi-a spus Nanny când în sfârşit am lăsat-o din braţe) ce-o să fie mai târziu când va trebui să-i explic unde mă duc şi de câte ori limba mare trebuie să ajungă la fix până când mă întorc? Sfâşierea asta inutilă pe care părinţii şi copiii o simt deopotriva când sunt despărţiţi fie şi pentru puţin timp, dorul care-ţi strânge inima doar când rosteşti numele copilului sau "mama" şi "tata", acestea sunt stări cu care trebuie să te obişnuieşti, pe care trebuie să ţi le asumi, ca să fii în stare să mergi mai departe.

- Uite ce ţi-a adus mama! O broscuţă cu coroniţă, dacă o pupi se face prinţ! Uite şi floricica asta zâmbeşte la tine, uite şi pe zâna furnicilor....

Sunt de fapt decoraţiuni pentru ghivece, figurine de tablă cu o tijă lungă ce se înfige în pământ, dar stau bine şi la fereastra Irinei, printre tijele jaluzelei. Prilej nou de poveşti, mai complicate decât cele cu Vaporaşul Lori cel murdărel căruia prietenii i-au făcut băiţă cu api - api ("apiapia!" se aude ca un ecou glăsciorul Irinei) şi acum e fericit şi pleacă la plimbare pe mare ("pa!" îşi flutură micuţa degetele).

- Ia arată-i mamei buba!

Irina îmi arată cu degeţelul o zgârietură mică pe pumn şi-mi face semn să pup rana...

- Dă mamei, să pupe, să treacă!

Îmi întinde mânuţa şi i-o pup cu drag.

- Gata, a trecut.

Sunt acasă. Acasă lângă Irina, lângă Valu ( "au fost trei dimineţi îngrozitoare!" mi-a spus când ne-am aşezat la prima cafea a zilei) şi lângă Mitz, cel care mă căuta prin toată casa şi mieuna jalnic că nu eram nicăieri, nicăieri...

Pe unde umblă Irina noaptea?

Într-una din serile în care o binecuvântată linişte se lăsase peste cartier, am avut senzaţia că îmi aud mobilul sunând în camera Irinei. Nenorocire mai mare decât să trezeşti din somn un copil extenuat de ţopăiala zilnică, nu există pentru o mamă la fel de obosită ca şi pruncul, dacă nu mai rău... M-am repezit, aşadar, să reperez cât mai iute obiectul ce tulbura somnul copilaşului meu. Am ochit mobilul aruncat pe patul mare şi m-am calmat pentru o fracţiune de secundă. În cameră nu se auzea nimic. Nu suna telefonul. Care va să zică, linişte....

Exact când mă pregăteam să mă retrag pâş-pâş din camera fetei, am aruncat aşa, mai mult din reflex, o privire spre pătuţul bebeluşului meu. Bebeluşul... ia-l de unde nu-i!

Am îngheţat. Unde ar fi putut fi! Au răpit-o extratereştrii? O fi căzut din pat şi s-o fi rostogolit, dar unde să se fi rostogolit? Sub pat! Nu e! Sub calorifer! Nu e! Dacă s-a lovit... cum de n-am auzit-o... Abia atunci, măturând camera cu privirea am realizat imaginea de coşmar pe care nu o percepusem încă: sertarele trase, hăinuţele răvăşite, împrăştiate pe jos, păturica atârnând doar într-un colţ din pat şi ce era mai grav, copilul nicăieri...

A plecat de-acasă! N-avea cum să plece de-acasă, e prea mică şi apoi unde să se fi dus...

Când mă pregăteam să intru în panică totală, am zărit un colţ al sacului de dormit ieşind din căsuţa de jucărie. Irina se dăduse jos din pat, deloc stânjenită de faptul că trebuia să păşească precum chinezoaicele cu câteva sute de ani în urmă, răvăşise hăinuţele şi apoi se băgase în căsuţă, unde adormise printre jucării.

- Veniţi să vedeţi ceva, le-am spus soţului şi soacră-mii, care sporovăiau în tihnă în camera de zi.
- Ce să vedem?
- Veniţi încet...

Am fost destul de sadică să-i las să descopere şi ei dezastrul aparent.

- Hiiii! Unde e copilul! a izbucnit mama lui, pe un ton şoptit.
- Uite-o acolo, în căsuţă!

Valu a intrat în cameră, s-a aplecat să o ridice şi a purtat-o pe braţe, înapoi în cuib. Fetiţa nici n-a deschis ochii, atât de profund dormea. Ca de obicei Domnul Mitz s-a furişat şi el în cameră (mai rămâne câteodată prizonier în spatele uşii Irinei şi zgârie deznădăjduit să i se deschidă).
- Prinde motanul!

Degeaba l-am prins şi l-am aruncat în dormitorul nostru... S-a întors şi încerca şi el să intre în căsuţă... L-amapucat de coadă (să-mi fie ruşine!) şi l-am scos cam târâş din iatacul prinţesei.

Dincolo de uşă, ne-am privit uşor dezarmaţi. Era frumoasă acolo printre jucării, să-i punem o păturică mai groasă, să nu răcească...

Din seara aceea, uşa Irinei rămâne întredeschisă, cât să vedem dacă mai pleacă la plimbare...

Lucruri de care nu pot să mă despart

Sunt câteva lucruri de-ale Irinei de care nu pot să mă despart:
O pereche minusculă de şosete, care culmea, au şi ochi şi urechi de şoricel (chi-chi, aşa face şoricelul...), body-ul verde în care am îmbrăcat-o când am scos-o din spital, câteva hăinuţe mici-mici, balerinii roz cu buline, şi alte prostii de genul ăsta, pe care nu le ştiu pe de rost, dar le păstrez cu sfinţenie lângă certificatul de botez al Irinei, într-o cutie colorată. Mi-s dragi lucruşoarele astea pentru că sunt într-un fel o altă măsură a trecerii timpului. Mi-amintesc de cât de mică era, cât de fragilă părea. Fragilă şi totuşi perfectă.

Acesta este primul şoc şi prima dintre armele seducţiei lor. Copiii se nasc perfecţi. Nasul, degeţelele, tălpiţele lor mici, ochii mari şi albaştri, albastrul ăla care-ţi taie picioarele. Bine, la început au păr mult pe unde nu te-aştepţi (Iri avea până şi pe urechi) sau n-au deloc, nu au gât şi trebuie să ai mereu grijă să le susţii capul... Dar foarte, foarte repede, bebluşii străvezii ca porţelanul chinezesc se transformă în nişte păpuşi vii, de aproximativ 70 de centimetri, cu ochii mai puţin albaştri, aproape toţi blonzi şi cu părul cârlionţat. M-am gândit de multe ori că aceste trăsături le sunt anume date, ca să-ţi mai taie din avânt când simţi nevoia să-i arunci pe geam. Pentru că în culmea nervilor celor mari, când copilul urlă din toţi rărunchii şi lacrimi de crocodil i se adună sub bărbie, când ai senzaţia că dacă pui mâna pe el îl frângi, tocmai atunci, în fracţiunea aia de secundă, ceva de pe faţa lui te dezarmează. O privire. Un zâmbet printre lacrimi. O grimasă de deznădejde şi de frustrare, pentru că în războiul ăsta tu, adultul eşti incapabil să răspunzi corect la nevoile copilului. E felul naturii sau al lui Dumnezeu de a se asigura că trimiţându-i pe lume puri şi atât de frumoşi, vor supravieţui anilor teribili în care nu pot spune clar: "conopidă fiartă să mănânci TU." sau "mă doare, femeie nebună, mă doare de mor, dintele ăsta care nu mai iese, mă doaaaaaaaareeeeee"

Ne-am petrecut ziua de 1 iunie pândind un canin. Primul. La masa de prânz plângea şi mânca... Se întindea după fiecare linguriţă şi morfolea cam cu ciudă, îi era şi foame, o şi durea.

- De ce plânge? a întrebat Valu îngrijorat.
- Ştiu şi eu, or fi deochiat-o, că toţi se miră de ea, de cât e de frumoasă şi de dulce, a răspuns Nanny.
- Prostii...! Nu există deochi ci doar copii prea căutaţi în coarne!

Când am ajuns acasă, cu jumătate de gură, Nanny m-a anunţat că iar au pierdut pălăriuţa (a patra într-o lună) dar că i-a cumpărat deja alta ...

- ...Şi ştii ce face acum? când se enervează, muşcă! a completat, deznădăjduită.
- Cum adică muşcă? Te-a muşcat pe tine?
- Nu, muşcă din jucării şi pe urmă le trânteşte pe jos! Dar ştii cum, aşa, cu furie...
- Hm... nu e bine, să n-o laşi, să-i spui că n-are voie să muşte.

Abia dupa vreo două ore i-am văzut gingia umflată şi roşie şi am ştiut ce am de făcut. Acum e bine, are un dinţuc nou de care mami e tare mândră, dar pe copilă încă o doare.

Am fost cu ea pe la redacţie, să mă mândresc niţel. Cum se plimba cu mine pe holuri, din birou în birou, toată în alb şi roz şi cu zulufii parcă aranjaţi la stilist, am văzut reflexia noastră într-o uşă de sticlă. Mi-am dat seama cât e de mică şi cât e de frumoasă. Şi mi s-a umplut inima că uite, aşa minune de fată are mama, subţirică şi cu ten trandafiriu, blonduţă şi cu ochii mari, oare cu cine o semăna, cu cine o fi făcut-o taică-său, Doamne, mulţumesc că mi-ai dat-o mie!

Am intrat într-un studio şi ca să stea cuminte am urcat-o pe o masă plină de microfoane. Era în elementul ei. A apăsat pe toate butoanele existente, a tras de bureţii microfoanelor şi a răsucit potenţiometrele... Luată în braţe de toate colegele, admirată şi de cei ce nu ştiau cine suntem dar nu se puteau stăpâni să zâmbească, Irina mi se lipea de picioare şi se uita urât la oricine se mai apropia de ea, dar era tot dulce, aşa încrâncenat agăţată de mâna mea.

Nu i-am făcut fotografie, ar fi trebuit. Dar păstrez în minte imaginea noastră reflectată în uşa de sticlă. Un om mare şi-un om mic, cel mare departe de perfecţiune, niţel prăfuit şi adus de spate, cel mic încă perfect, încă o vreme.