Tu erai Ford, eu eram Schumacher

Merg în urma lor, cam la 15 paşi distanţă. A fost o zi destul de lungă şi căldura asta nu îmi face bine deloc. Valu împinge tricicleta Irinei cu mult entuziasm, din ce în ce mai repede, apoi o opreşte brusc.

Mă aştept ca în orice clipă Irina să muşte din carapacea ţestoasei de pe ghidon.

- Vezi ce păţeşti dacă nu te ţii? Pune mânuţele pe ghidon! Pe amândouă.

Irina se hlizeşte. Pune mânuţele unde indică tata şi după câteva secunde le ridică. Şi iar tricicleta groazei o ia la trap şi se opreşte brusc şi tot aşa vreme de câteva minute. În cele din urmă, copila îşi ia viaţa în propriile mâini şi trage de ghidon, brusc, la stânga, spre surprinderea totală a pilotului luat pe nepregătite. Tricicleta şi copilul sunt undeva în tufe, iar Valu stă proţăpit în mijlocul aleii, cu mâna încă pe tija de manevrare a vehicolului. Nu mai pot decât să râd şi să-mi zic în gând că aşa îi trebuie. Mai avem cale lungă, copila e obosită şi s-a cam plictisit de stat cuminte pe scaun, ar vrea să meargă ea pe jos şi să se agaţe de toate frunzele şi ramurile din cale. Dar nu, tata a spus că el conduce. Intrăm pe Sebastian.

- Treceţi pe trotuar.

- Nu, că noi suntem maşini şi mergem pe carosabil.

Valu alearga, Irina râde, ne apropiem de sfârşitul zilei, anticipăm liniştea casei şi cele câteva ore în care eu şi soţul meu ne avem doar pentru noi. Merg din ce în ce mai încet.

- Uite, mami e acolo, se întorc din când în când spre mine capetele vitezomanilor. Îmi fac cu mâna şi iar aleargă. Chiar lângă mine o maşină frânează brusc, cu zgomot, încercând să evite un şanţ care brăzdează şoseaua. Valu se întoarce îngrijorat să vadă dacă nu cumva am fost lovită. Lasă tricicleta şi dă să o ia înapoi. Vede că sunt teafără, pe trotuar, departe de frânele pe care le-a auzit. Un trecător care mergea în paralel cu ei zâmbeşte uşor amuzat de avântul pe care şi-l luase soţul meu spre posibilul atacator.

- Ce faci, dragă, laşi copilul în mijlocul străzii?

- Păi nu trebuie să-l prind p-ăla care te-a călcat cu maşina?

- Ba da, dar te rog notează undeva, înainte să porneşti spre locul accidentului, asigură-te că ai pus copilul pe trotuar.

Aproape de bloc, mă ia de umeri şi mergem aşa, îmbrăţişaţi, cu Irina râzându-ne din tricicletă, într-un ritm puţin cam alert pentru gustul meu

- Haide, iubito, încă n-am murit, mergi, mergi, mergi.

- Ştii ce, luaţi-o înainte, ne vedem acasă.

- I-auzi, Irina, mama nu vine cu noi, înseamnă că o să mergem singuri să facem diverse chestii.

- Am văzut azi în parc o fetiţă care nu avea nici 3 ani... pe role, cu casca pe cap, genunchiere, cotiere... n-avea nici o treabă.

- Păi să ştii că o să-i luăm şi noi aşa ceva Irinei.

- Da, trebuie, să mergem toţi trei, ea cu rolele şi noi cu bicicleta în parc.

- Eu merg pe jos. N-am nevoie de bicicletă.

- Şi se cheamă că ai făcut sport şi azi.

Se îndepărtează iar de mine.

- Hai, Irina, tu erai Ford şi eu eram Schumacher. Vruuuuuuum!

Mă pufneşte râsul.

- Ce e aşa amuzant?

- Nimic... Tu erai Schumacher şi ea era Ford. Am înţeles. Vruuuuum.

- În cazul ăsta Mitz ar trebui să miaune şi el cam aşa mrrrrrrrrroaaaaaaaaaaau!

La baie, Schumacher pune duşul pe mine, spre amuzamentul lui Ford, care aruncă apă cu mânuţele, din cădiţă.

- Apa! zice şi arată cu degetul spre apa care şiroieşte din părul meu pe tricou, pe haine şi apoi pe gresie.

Irina ştie că şi ce e în biberon e apă dar şi bălţile sunt făcute din apă, şi ploaia tot apă înseamnă şi lacrimile tot "apa". Irina descoperă că lumea e construită în principal din apă. Are câteva cuvinte noi în vocabular. "Hai!" "Tai!" "Dai", "Gabem" "Ab" şi "bye".

(- Frumoasă vietnameză, m-a felicitat un prieten pentru progresele lingvistice ale Irinei.

- Mă gândeam să încep un dicţionar biberonezo-român.

- Neapărat cu transcrieri fonetice!)

Azi, sub ochii tatălui ei Irina a urcat singură scăriţa toboganului mic şi s-a dat fără să mai fie ţinută de mami... a aterizat în nisip, de câteva ori chiar aproape direct în picioare. Toată ziua a colecţionat pupici - de la mama, înainte să-şi dea drumul pe toboganul mare, de la tata la aterizare... "Tata, tata" a fost refrenul zilei. V. încearcă să mă convingă că "tata" înseamnă de fapt "dă-mi pufuleţi" şi "vreau îngheţată", nicidecum că l-ar striga pe el însuşi.

În timpul scurtei mele călătorii la Cluj, tata si Irina au creat alianţe noi şi sisteme pe care nu le mai înţeleg. De exemplu, la fiecare masă Irina aşteaptă lângă farfurie să primească şi creioanele colorate şi o coală albă. Tata desenează câte ceva, cu culorile pe care ea i le înmânează.

- Haide, acum dă-mi-l pe ăla verde!

Irina ia un creion, la întâmplare.

- Nu, am zis verde, uite astea trei sunt verzi, dă-mi unul verde.

Fetiţa îi dă creionul galben. Învins, tata desenează ceva cu galben. Apoi duce linguriţa la gura fetiţei. Fetiţa înghite mâncarea, prea ocupată cu desenul ca să mai bage de seamă că şi mestecă.

Asta este o problemă pentru că mami nu ştie să deseneze.

Joi, i-am dat Irinei cereale cu cacao. Pentru că încercăm să-i mutăm unicul somn al zilei mai spre ora prânzului, m-am gândit eu că e cazul să-i dau cacao, să reziste mai multe ore dimineaţa. Rezultatul a fost dezastruos. La 16.30 când am ajuns acasă, fetiţa mea era aproape isterică.

- Nu ştiu ce ai să te faci cu ea, mi-a zis nanny. N-a dormit deloc. Cade din picioare de oboseală dar nu poate să adoarmă. M-am şi speriat! Am pus-o în pat, s-a dat jos şi a început să se lovească singură cu capul de mochetă. Nu înţeleg ce are...

Am luat-o în braţe, să ne uităm la Teletubbies. Îi plac, aşa că a stat cuminte lângă mine vreo 20 de minute. Când Teletubbies au mers la nani, şi Irina a trebuit să meargă la nani. A protestat cam cu jumătate de gură. S-a dat jos din pat şi a adormit pe mochetă, dar în sfârşit a adormit.

Am cules-o de pe jos cu grijă să n-o trezesc. Prea obosită să mai reacţioneze în vreun fel, doar a scâncit şi a adormit la loc. M-am bucurat, îmi făceam calculul că dacă o trezesc la ora 18, poate că pe la 21 aş putea să o culc iar... S-a trezit singură, cu un scâncet sfâşietor şi vreme de 25 de minute mi-a plâns în braţe ca niciodată. Nimic n-o consola. Dacă încercam să o pun în picioare, se trântea pe jos, se chircea, se lovea cu capul de podea. Îşi smulgea cu furie fire de păr din cap şi plângea. M-am speriat. Am sunat pediatrul.

- Doamnă, fetiţa mea se dă cu capul de podea.

- E normal!

- E normal? Bine, dar îşi smulge părul din cap şi plânge de 25 de minute, ce mă fac?

- Nimic, e normal. E frustrată. Aşteptaţi-vă la şi mai rău. Nu aveţi ce face, asta e vârsta. Are febră?

- Nu ştiu, nu cred.

- Luaţi-i febra, dezbrăcaţi-o până la piele să vă asiguraţi că nu o înţeapă nimic şi dacă n-are febră şi nu o înţeapă scoteţi-o la aer puţin... O să se liniştească în cele din urmă.

Aşa a fost. N-avea febră. Nu o înţepa nimic. Am scos-o la aer şi nici n-ai fi zis că în urmă cu zece minute se zvârcolea pe jos. Îşi împingea căruciorul, senină şi roz, concentrată pe mersul înainte, zâmbind la trecătorii care cu greu îşi luau ochii de la ea. Printre admiratorii involuntari, o viitoare mămică, la braţul soţului ei, zâmbea gândindu-se probabil că într-o zi şi puiul ei, acum în burtică, va fi destul de mare să împingă un cărucior de jucărie. Privirile ni s-au întîlnit o fracţiune de secundă. De-ar fi ştiut că nu cu mult timp în urmă agonizam scurt cu minunea roz contorsionându-mi-se în braţe... Dar de ce să-i spun, va afla ea însăşi, în curând, că de la extaz la agonie e cale scurtă, de numai 6 linguri de cereale cu cacao şi lapte.