1001+

Pentru ca rapoartele de trafic imi semnaleaza ca oamenii inca mai trec zilnic pe aici, ma simt datoare sa lamuresc link-ul asta de-l lasasem prin noiembrie.
Blogul 1001 si-a implinit cele o mie si una de nopti de existenta. e un proiect incheiat, care initial trebuia sa se transforme in e-book ceea ce nu s-a mai intamplat din pacate, din lipsa de timp, de voluntari, de bunavointa, de sansa. Sper sa am vreodata vreme sa pun in ordine arhiva si sa o salvez pdf. Primul an din viata Irinei (scris pe Liternet) este deja frumos impachetat, daca-l doreste cineva, poate fi trimis prin mail. Noul blog se numeste "In Joaca" si este gazduit deocamdata tot pe blogspot.
Ce mai spune Irina, cum creste, ce-i populeaza visele si in ce situatii ne pune, puteti citi acum aici .
Le multumesc tuturor celor ce ne-au citit cu drag, tuturor celor ce au trecut 1001 la blogroll. Am castigat prieteni valorosi in acest spatiu si ma bucur ca am avut cu cine impartasi gandurile, trairile, spaimele.
Mai poftiti pe la noi:)
Cu drag,
Ada, Valu, Irina & Mitz

Ce credeai tu, spaghetule?

Stam la masa, fiecare cu un castron cu spaghetti in fata. Irina invata sa manance spaghetti. O amuza invartitul furculitei dar daca spagheta este prea lunga i se pare ca se ineaca si refuza sa mestece. De aceea mami le-a casapit pe spaghetti, le-a facut mici, mici, atat de mici ca aproape aluneca din furculita.
- Haide, Irina, gura mare! Repede, repede, ca fug spaghetele din furculita!
Deschide gura si face hap!
- Ce cledeai tu, spaghetule! Unde vloiai sa fugi?

*****

- Vino sa te pieptan.
- Nu!
- Irina, ne grabim, ii zic, cascand.
- Pune mana la gura cand casti, da ea sa schimbe subiectul.
- Ai dreptate! Pun mana la gura. Vino sa te pieptan!
- Ma duc in casuta!
- Si daca te duci in casuta ce crezi ca rezolvi?
- Daca ma duc in casuta ma vezi?
- Da, te vad.
Chiar daca o vad tot fuge, se ascunde in casuta de musama si isi iteste doar ciuful blond prin fereastra zdrentuita.
- Iesi de-acolo!
- Nu!
- Fac ce-a facut lupul!
Irina nu stie bancul cu "fac ce-a facut tata" dar stie ce a facut lupul din povestea cu cei trei purcelusi. Acesta este argumentul suprem.
- Nuuuuu! Nu sufla, ca ies!
- Vino sa-ti pun pullover-ul
- Nu!
- Vino sa-ti pun ghetutele.
- Nu!
- Irina, te iau pe sus!
- Nu!

Fuge si se arunca in bratele lui tati, parca ar zice "Apara-ma de reaua asta" si el o ascunde, se aseaza intre mine si ea si rade, e dimineata, e deja tarziu, cum mai ajung la serviciu, gandurile astea mi se invart prin cap in acompaniamentul claxoanelor si al pick-hammer-elor din intersectie, e luni si incepem o saptamana noua...

- Ce credeai tu, Spaghetule, imi face in ciuda barbatu-meu, invaluindu-se comod in armura argintie pe care fiecare tata o poarta macar o vreme in ochii fiicei sale.
- Bubitul meu! ii spune ea, privindu-l cu o admiratie netarmurita.
- Alo! Domnul este iubitul meu! Tu n-ai decat sa ti-i gasesti pe-ai tai la gradi si cand oi mai creste!
- Da?
- Da!
- Cand mai clec?
- Cand mai cresti.
- O sa am multi iubiti?
- Daaaa, multi, mamico.
- Cand mai clec o sa am multi iubiti.

Colegul se ineaca brusc, din zambet da in ranjet, ascutindu-si deja in minte sabiile, palosele, cutitele de vanat logodnici si toate celelalte arme secrete ale tatilor de fete.

- Ieri am vazut in statie la Razoare o pustoaica de vreo 16 ani, mi-a marturisit sotul, intr-o zi.
- Asa, si?
- Stii moda asta cretina, cu fusta stramta peste iegari d-aia sau cum le zice?
- Mnda, o stiu.
- Fetita asta stia ca e sexy, toata statia se uita la ea.
- Si tu de ce te uitai la ea?
- Nu puteam sa nu ma uit, era acolo.
- Si?
- Si primul meu gand a fost: fata asta n-o avea parinti?
- Bun gand!
- Am imbatranit! La dracu!

Radu, Pastratorul Socotelilor, cel ce ma tot imboldeste sa ma apuc totusi si de lucruri serioase, mi-a confirmat azi ca suntem in cea de-a omiesiuna zi. Irina s-a nascut la ora 17.30 pe 18 ianuarie, in anul 2005.
Daca ar fi sa raman fidela conceptului de omieuna, astazi ar trebui sa inchid acest jurnal. Cand am inceput sa scriu despre Irina, scriam cam o data pe saptamana si jurnalul ei aparea pe Liternet. Aveam atunci timp si de proiecte literare si de citit la umbrelute, la cafea, in vreme ce micuta isi dormea somnul de frumusete in carucior, langa mine. Pe masura ce Irina a crescut, timpul meu s-a imputinat. Inca mai citesc - in special pentru documentarele pe care sunt platita sa le scriu ori cartile pe care le traduc. In ultimul an am scris tot mai rar dar m-am straduit sa pastrez momentele cheie.
Ziua 1001 este borna mea personala, sarbatoarea mea privata, in care ma felicit ca am supravietuit si ca fetitei ii merge bine.
Ma mustra constiinta cand ma gandesc ca am aruncat-o in lume cam de frageda. La doi ani si noua luni, Irina lipseste de-acasa ca un adult care munceste cu norma intreaga. Plecam dimineata in jur de ora 8 si o aduce microbuzul in jurul orei 18. Nu pare sa fie afectata, ba chiar ii place la gradi, acum merge cu zambetul pe buze, imi da si-un pupic sa am de drum. A invatat o multime de lucruri, ii plac cartile, stie sa-si porneasca si sa-si opreasca dvd-urile, se spala constiincioasa pe dinti si chiar a reusit sa isi convinga burtica proprie ca ea e seful: "Eu sunt tefu' bultico! Ai auzit!? Eu sunt tefu'". Mananca singura, se spala pe dinti, isi aprinde singura lumina in camera, a invatat sa se dezbrace singurica ba chiar si sa isi puna ghetutele reuseste. ("Iri, te-ajut?" "nu, nu, ma decuc!"). Ii ia juma' de ora, dar cine numara minutele?
Inainte ma extaziam in fata zambetelor si a privirilor ei albastre. Acum se extaziaza necunoscutii care simt nevoia sa-i puna mana pe capsor si sa-i rasuceasca nitel carliontii, m-am gandit chiar sa pun taxa si sa n-o mai scot in lume fara un carton pe care sa scriu "NU pune mana, NU e Vasilica". Dar oamenii o privesc cu bunavointa, "frumoaso!" i se arunca din toate partile si cand mai indraznesc sa multumesc pentru compliment, mi se spune "Nu-mi multumiti mie, ca nu eu am facut-o".
Dialogurile noastre, mici reprezentatii de anduranta la de ce-uri inlantuite pana peste limita omeneasca a oricarei rabdari, observatiile ei (uite un melc, melc codobelc! unde mamico? acolo sus - zice ea aratand cu degetelul spre un panou de reclama, da, chiar ca seamana, e un melc mai ciudat dar aduce cu un melc) si comentariile la adresa Domnului Sofer care pune frane brusc si conduce in viteza mare, deci e zmeu, pozele involuntare si lectiile de buna purtare (nu-i frumos sa tipi! nu mai da din picioare! nu mai impinge carutul) pe care Irina le primeste in autobuze sunt mai interesante decat nunta pe neve care picura din difuzoarele din autobuze.
Saptamana trecuta, dupa ce am batut vreo saisprezece magazine cautand hainuta potrivita pentru vremurile reci, ma intorceam spre casa nu cu una, ci cu doua hainute, o pereche de ghete asortate, inca niste ciorapi, vreo patru carti, lapte si alte prostii. Din 16 articole cumparate, in general 14 sunt pentru Irina. Ma certam in gand ca iar am cheltuit prea mult. Imi spuneam eu mie ca am nevoie de ajutor specializat, de cineva care sa-mi dea peste degete cand iar cumpar jucarii la care ea se va uita fix cinci minute. Si pe urma m-am intrebat unde-as fi fara ea si ce-as face, cum as trai fara sa o aud strigand la orele mici ale diminetii si din toate puterile: MAMI, DORMI? DESCHIDE OCHII, MAMI!
Cred sincer ca mamelor li se schimba irevocabil chimia creierelor. Am supravietuit celor o mie si una de nopti! Am supravietuit disperarii ca-mi va muri copilul in somn in primele trei luni de viata, am reusit sa depasesc isteria alaptatului si pe cea a diversificarii alimentatiei, am reusit sa ma intorc la serviciu si sa ma despart de ea in fiecare zi, am putut sa-mi desclestez mainile de pe gardul gradinitei, am avut curajul sa o las sa circule prin Bucuresti fara mine. Am reusit sa accept ideea ca sunt momente in care nu ma vrea langa ea si momente in care doar pe mine ma doreste.
- Pe cine iubesti tu mai mult si mai mult? Pe mami sau pe tati?
- Pe Gabi!

La noapte se implinesc o mie si una de nopti de cand ma rog la Dumnezeu in numele unui inger. Iar Dumnezeu, in bunatatea lui imensa, ne-a daruit-o asa, minunata, noua pacatosilor, pe copilita aceasta care se recomanda senina "I-li-na Oana Vutecu Demighian, tlei ani".
Azi, in cea de-a o mie si una dimineata a existentei noastre, Irina m-a rugat sa-i spun o poveste. Era opt si douazeci. Era deja tarziu. Ce importanta mai avea ca intarziem. I-am citit. A fost, intamplator, povestea Printesei Chihlimbar si a Inorogului din Labirintul Fermecat.


- Acum citec eu, un pic, un pic! Uite-atat de un pic.
- Bine, mamico, acum citesti tu.
- A fost odata un caa'teeel...
- Asa...
- Ui-te-aasa!
- Ahaaa!
- Cu mii de tu'nulete'n el...
- Nu zau!
- Chial aaaa-sa!
- Mai, tu ma pacalesti, asta nu e poveste, e cantecel!
- E pove'te!
- Ba e cantecel!
- Ba e pove'te!
- Bine, e poveste!
- Ce cledeai tu, mamico?


THE END

O lume minunata

In fiecare zi, Irina cucereste pe cate cineva. Are darul de a-si face prieteni instant: de la vanzatorul de la chioscul din coltul strazii pana la diversi calatori cu care impartim traficul de dimineata, toti ii zambesc, ii raspund la ocheade si la "bau"...
Inainte sa vina Irina pe lume, am trecut intr-o seara pe langa o Dacie albastra, una dintre cele ce abia se mai tin pe roti. La volan - un barbat. Pe canapeaua din spate - doi copii - sa tot fi avut pana in cinci ani. Topaiau atat de tare incat masinuta, prea veche sa mai faca fata acestui tip de socuri, se clatina ca o barca prinsa in furtuna. Mi-amintesc ca atunci ne-am amuzat, si eu si Valu. Era atata bucurie in Dacia veche, iar taticul celor doi era atat de calm si ne-a ridicat din umeri atat de resemnat incat n-am putut sa nu zambim. Era o avanpremiera palida a ceea ce ne asteapta pe toti cei ce ne incumetam sa aducem pe lume copii. Acum ma scald si eu in fiecare dimineata in acelasi tip de zambete - usor compatimitoare, dar pline de bunavointa - pe care Irina le culege de la cei cu care ne intalnim. Sunt oameni pe care nu-i vom mai vedea probabil niciodata, dar care pret de cateva minute isi concentreaza atentia pe micuta blonda-cu-zambet-luminos care pierde castane printre picioarele calatorilor, cere numere de magie, isi da cu parerea despre lume sau il imita pe Tigrila (un pui de tigru care crede ca stie sa vorbeasca pe limba tigrilor). In fiecare zi, cineva se apleaca, din proprie initiativa, sa ma ajute sa dau jos caruciorul din autobuz. In fiecare zi ii refuz politicos ("Nu, multumesc, avem metode proprii") si le zambesc. Irina le face cu mana si le spune Good-bye.
La gradi e intampinata tot cu zambete: doamna Doina, bucatareasa care ii gateste separat in fiecare zi, domnul Nicu, soferul care o propteste intre doi baieti de cate ori merg pe undeva cu masina, Carolina - care sta langa ea la pranz si-i da sa manance in vreme ce ea ii admira pe ceilalti copii care se descurca singuri, Liliana care a invatat-o cantecelul cu castelul cu o mie de turnulete... E de-ajuns sa-i priveasca si sa le zambeasca si i-a cucerit.
E-o lume minunata...

A iubi, iubire

- Ma iubesti?
Il privea in sus, asa, a mirare, astepta raspunsul lui cu sufletul la gura. L-am vazut rezemandu-se de tocul usii, gata-gata sa scape din mana cutia de lapte din care tocmai ii turnase si pisicii in farfuriuta.
- Da, Irina, te iubesc. Dar de ce ma intrebi?
- Asa.
S-a sucit pe calcaie si ne-a lasat pe amandoi, cu gura cascata, privindu-ne cam fara sa ne vedem.
- Hai c-am trait s-o aud si pe asta.

De cand merge la castel (asa o pacalim in fiecare dimineata: hai la gradi, la castel) Irina a invatat despre iubire. Prima oara a pupat-o numitul Luca. Ea l-a impins, el s-a lovit de perete, apoi el a plans... Eu am certat-o.
- Irina, nu-i frumos sa-l impingi pe Luca. Daca te impinge si el pe tine?
A doua zi, inevitabilul s-a produs. Luca a pupat-o. Ea l-a impins. El a impins-o. Ea s-a suparat si n-a mai vrut sa-i dea jucaria. S-au certat. End of story.
La cateva zile dupa aceasta intamplare, cand am intrat in sala de mese, o multime de glasuri subtirele s-au impletit prin aer:
- Iiiii -riiiii-naaaa!
Ai fi zis ca Elvis a urcat pe scena. Andrei (nu, nu Luca. Andrei. Altul.) a sarit in picioare si a venit sa o pupe, apasat, pe obraz. Ea s-a sters cu dosul palmei si m-a privit aproape plangand.
- Mai, al cui esti tu? m-am simtit datoare sa-l intreb pe prichindel pupacios.
- A lu' mami si a lu' tati!
- Nu, zau! Si cu ce se ocupa parintii tai?
- Sunt la sevici!
Asa intrebari, asa raspunsuri...
Luni, in microbuzul gradinitei, luptandu-ma sa-i pastrez pe toti asezati, pe cand ne taram pe strazile aglomerate ale Bucurestiului, a trebuit sa despart doi frati care se paruiau.
- Tu, stai jos. Tu, treci langa Irina, ai sa stai cu noi.
Din vorba in vorba am aflat ca-l cheama Ovidiu si ca tata are un Mercedes si in spate un televizor mic si cand se duc in concediu le pune filme sa nu se plictiseasca. Apoi, m-a intrebat daca eu sunt mama Irinei. I-am confirmat. Pe acelasi ton ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, mi-a trantit-o verde in fata:
- Eu o iubesc pe Irina.
Fiica-mea se pisicea pe langa el, batand din gene frumos, gata-gata sa-l pupe.
- Serios? O iubesti? Atunci sa ai grija de ea.
Seara s-a intors cu microbuzul, incadrata de doi baieti, dintre care unul sigur era Ovidiu.

Si tot atunci, mi-a pus si mie sentimentele la incercare.
- Tu ma iubesti?
- Da, Irina, te iubesc. Tu ma iubesti?
- Nu.
- Bine, Irina, atunci nici eu n-am sa te mai iubesc.
S-a gandit cateva secunde si-apoi a zis:
- Ba te iubec.
- Asa, brusc?
- Da.
- De ce ma iubesti?
- Pentru ca tu faci multe minuni.

M-am linistit. Am spatele rupt, mi-e greu sa ma aplec, alerg zilnic cu caruciorul pana la gradi, stau ca pe jar la serviciu, o astept cu bratele deschise cand se intoarce dupa-amiaza, ii citesc inca o data si inca o data si inca o data povestea aia si pe urma si pe cealalta, mai tip, ma mai supar, uneori mai si plang, de nervi, de frustrare, de oboseala, de ciuda ca am tipat la ea cand mi-a intors fundul sau cand a dat cu scaunul de podea, dar ea ma iubeste. Pentru ca fac multe minuni.

Unde eeeeeeeti tu maaaami...

Ne-am luat la revedere de la doamna Ana, bona noastra, de care ne-am despartit cu parere de rau. Inainte sa plece insa, i-a plantat un grauncior de idee Irinei in capsor:

- Vleau un flatiol.
- Ce vrei?
- Un flatiol.
- Pai tu stii ce e ala fratior?
- Da!
- Ce e?
- Un copil... cu mamica lui si alt copil.
- Cam asa. Dar de ce vrei tu un fratior?
- Sa ma joc cu el.
- Si cum sa fie?
- Galben.
- Esti sigura ca vrei un fratior?
- Da.
- Pai daca o sa avem un fratior, va trebui sa-i dai patutul tau de bebelus. Ce zici, i-l dai?
- Nu! Vleau un flatiol male, sa doama in patu' male!
- Si va trebui sa-i dai jucariile tale.
- Nu, nu, sunt ale mele jucaiiile.
- Uite ce-ti propun: maine la gradi te uiti cu atentie la copii si iti alegi un fratior. Mi-l arati mie si o sa zicem ca ala e fratiorul tau, e bine asa?
- Da.
- Dar nu-l mai aducem acasa, sa nu planga mamica lui dupa el. Bine?
- Bine.

De la discutia asta au trecut vreo zece zile, timp in care Irina nu si-a gasit fratior. Mai cautam. Intre timp imi povesteste in fiecare zi ca a plans dupa mami la gradinita, desi educatoarele sustin contrariul.
Sambata dimineata, cand nu ne-am dus la gradinita, Irina cere voie (nu stiu cine a invatat-o dar e dulce cand lasa asa capsorul intr-o parte si zice: "ma lasi mami? sau nu ma lasi?") sa se uite la "minimac" in tadulie ("su-fra-ge-ri-e, Irina!" "Ta-du-li-e!"). Eu trebaluiam in bucatarie, pregateam 6 feluri de mancare asortata la ce capata copiii la gradinita dar ea nu poate sa manance pe motiv de bube alergice. Si-o aud:
- Unde eeeeeti tu, maaaaami... De ce m-ai lasat aiti, maaaaaaaami...
Ma duc siderata in sufragerie si gasesc copila stand picior peste picior pe canapea si jeluindu-se cu ochii spre tavan.
- Ce-ai mamico?
- Asa plangea Ina la gladi, ti-am zis ca sa stii si tu!

Si ca sa-mi incep bine saptamana, ieri dimineata, pe la Eroilor, in plin autobuz 122, Irina se ridica din carucior si striga:
- Faaaaaac pipipipipipi!
Tragedie, dezastru, ce ne facem, ce rusine, ma si vedeam huiduita de calatori ca face copilul pipi pe podeaua autobuzului.
- Irina, esti fetita mare, sa nu faci pe tine ca ne facem de ras! Tine-l bine pana la gradi, ne-am inteles?
- Da. A-nchis usa Ina! Nu face pipi pe ea! Face la buda mica!
Am alergat intr-un suflet, de la Berzei pe Transilvania, rugandu-ma la toti sfintii sa nu cumva sa patim Rusinea. Ei bine, copila a reusit sa nu pateze obrazul familiei si caruciorul cel nou ("losu, mami, losu e culoalea mea plefelata"). Am fost mandra de ea. Si ca recompensa, dupa ce a dormit pentru prima oara la gradi (fara pampers, spre uimirea mea) ne-am dus in Cismigiu. Unde am reinceput dansul ploii pe langa budele care doar ecologice nu sunt.
- Sunt mizelabile, mami, budele astea, a observat pana si copila.
- Sa nu pui mana pe nimic!
- Nu pun mana! Nici tu sa nu pui mana!

Azi am dus-o impreuna cu tati la gradi si si-a luat la revedere de la mine fara sa mai planga. Insa ieri m-a avertizat:
- Cand Ina o sa fie male si mami o sa fie mica, Ina o duce pe mami la gladi si pe ulma pleaca la sevici.
- Si mami ce face la gradi?
- Se joaca, deseneaza, modeleaza...
- Si tu ce faci la serviciu?
- Lucleaza mult Ina! Asa o sa fie cand Ina e male si mami e mica...

Ma si vad pe la 75 de ani, cu mainile inclestate pe gardul azilului si Irina fluturandu-si manuta si zicand: pa mami, acu tre sa plec eu la serviciu.

Jurnal de gradinita

Luni, 20 august
Astazi Irina a inceput gradinita. Are doi ani si opt luni si doua zile si de azi, merge cu mami la serviciu. Amandoua la serviciu: mami la birou, Irina la gradinita. Plecam dis-de-dimineata, Irina ii explica lui tati ca se duce sa vada un castel mai frumos (mai frumos decat ea stie ce) si apoi tranteste un bye-bye relaxat. Pe drum, canta. In autobuz se pisiceste. Povesteste oricui vrea sa o asculte ca se duce la gradi si acolo o sa se dea in leaganul rosu. A mai fost la gradi in vizita. Ajungem devreme, suntem doar noi si inca vreo trei-patru copii.
Dupa vreo jumatate de ora de leganat si topait, vine si educatoarea. Carolina... E draguta, o ia in brate si Irina incepe instant sa o mangaie pe par asa cum ma mangaie si pe mine cand strabat strazile orasului cu ea ghemuita in brate, ditamai copiloiul... La ora mesei, imi sopteste complice "mami, hai sa plecam de-aici", doar-doar oi pricepe ca s-a terminat distractia si e cazul sa ne lasam de bancuri, sa mergem in parc, la lebede, la tobogan si la celelalte placeri obisnuite. Dar nu putem sa plecam de-aici asa ca se aseaza cuminte si incepe sa guste din cheerios
Plec repede, candva intre a doua si a cincisprezecea lingurita, nu inainte de a-i recita iar litania: "te joci putin si la 12.30 vine mama sa te ia acasa, sa papi si sa dormi in patutul tau".
Stau cu ochii pe ceas, imi vine sa ma duc tot timpul sa o iau de-acolo, dau telefon, nu raspunde nimeni, intru in panica, in sfarsit ma suna directoarea gradinitei: buna ziua, sunt mama Irinei, ce face? urla? Nu urla, dar nici nu sare intr-un picior...
la 12.15 zbor pe strazi...
O gasesc trista, spunandu-si ei si celor dispusi sa o asculte:
"n-a venit mami!". Un alt copil incepe sa planga, semn ca e ora de plans si brusc toti isi amintesc ca n-a venit mami si plang pe cinci voci, a mea cu capsorul usor lasat intr-o parte, doua degete in gura si canuta de apa stransa la piept.
O iau in brate, gata, gata a venit mama! Hai sa mergem acasa, spune la revedere, ne vedem maine.
Spune, dar nu e convinsa.
- Ti-a placut la gradi?
- Da.
- Mai vii?
- Nu.
- De ce sa nu mai vii? Mi-a spus doamna ca ai desenat frumos.
- N-a desenat Ina!
- Ei cum nu... Si ca ai modelat plastelina.
- Nu.
- Da' ce-ai facut?
- Am asteptat-o pe mami!
... Si-a fost ziua-ntai...

Marti, 21 august
Ieri a fost rau. Dar azi e mai bine. Ieri am mers la pediatru pentru exudat si tot drumul Irina s-a vaitat ca vrea acasa, nu la doctor ca-i face injectie, nu la gradi, acasa cu mama, acasa la mami, sau macar acasa la buni Gabi, oriunde dar numai acolo nu.
-Nu mai plange ca n-ai de ce, nu-ti face nimeni injectie, i-am zis, si daca vrea doamna doctor sa iti faca injectie, mami te ia in brate si fugim.
- Daca vlea sa faca ijectie, mami te ia in blate si fugiiim, repeta ea cu buza tremurandu-i a plans.
- Dar eu nici nu stiu sa fac injectii, i-a zis senina doamna doctor.
- Nici vaccin? a intrebat Irina, cu jumatate de gura.
- Nici vaccin.
Cu chiu, cu vai am facut-o sa deschida gura, promitandu-i cate in luna si in stele, bomboane si jucarii - n-a fost chip, doar cand a prins-o pediatra de nas a catadicsit sa deschida gura laaarg, ca un peste scos din apa. apoi, tot drumul s-a rugat de mine sa mergem acasa nu la gradi, ca e cuminte si se joaca frumos in camera ei.
- Nu se poate, mami trebuie sa mearga la serviciu, tu trebuie sa mergi la gradi.
- Nu la gradi! Acasa la mami!
- Si cine sta cu tine?
- Mami!
- Si la serviciu cine se duce?
- Ina!Lucleaza ina un pic, un pic...
- Nu mai bine mergem impreuna pana la gradi si tu ramai la copii si mami merge la birou?
- Nu la copii!
Cand s-a vazut din nou in mica sala de mese, a inceput sa planga. Mai intai a plans Sara, apoi a plans Irina. E de-ajuns sa lacrimeze unul si apoi corul bocitoarelor se extinde, vaietele sunt duplicate la nesfarsit, pe cateva voci subtirele, toate incantand aceleasi cuvinte: unde e mamaaaaaa?
- Nu ramanem aici, mami. Plecam de aici, suspina infanta invartindu-si prosopelul intre degetele.
I-am sters lacrimile. I-am spus: mama se intoarce. Si-am plecat cu sufletul rupt, fara sa ma mai uit inapoi, cu toata vina in carca. Dar nu m-am uitat inapoi. La 12.20 eram din nou la poarta, dar spre ghinionul meu, bona deja o luase, erau pe drumul spre casa.
A mai plans, mi-au zis. Dar nu tot timpul. Si o sa se obisnuiasca, peste vreo doua saptamani... Desigur sunt si unii care si la 4 ani jumate plang. Dar se vede ca Irina e un copil linistit si nu are de ce sa nu se adapteze. A colorat, a mancat tot. S-a luminat la fata cand a vazut-o pe bona. Acasa s-a trezit tarziu, am patrulat prin fata usii ei dimpreuna cu pisica mai bine de jumatate de ora tot asteptand sa se trezeasca: eu inainte, pisica dupa mine, fluturandu-si coada si mieunand a jale...
- Ai vazut ca ai gasit-o acasa pe mami cand te trezesti? am auzit-o spunandu-si, ei insisi dupa vreo trei sferturi de ora de la trezire.
Nu-i plac copiii. Nu se joaca. Nu deseneaza, nu modeleaza... Asta daca e sa te iei dupa ea. Educatoarele spun altceva. Ieri, Irina s-a dat in leagan si a cantat bine, merci, in vreme ce muma-sa statea ghemuita pe un fotoliu, in mijlocul unui urias proces de constiinta, spunandu-si ca mai bine se lasa de serviciu si sta acasa sa pazeasca plodul.
Dar azi dimineata ne-am trezit la timp, Irina a vrut sa manance acasa la mami, s-a bucurat de periuta noua de dinti si de pasta de dinti cumparate pentru gradi, i-am povestit de Mos Craciun care o sa vina si la gradinita cu cadouri si acolo chiar o sa poata sa-l vada... I-am povestit cum era cand mergeam eu cu mama mea la gradinita, i-am facut capul calendar. Am mintit-o ca educatoarea Carolina cam seamana cu mami, are parul la fel de lung si de negru ca si mami si daca te uiti bine la ea, parca o vezi pe mami, nu-i asa? Apoi ne-am dat amandoua cu acelasi parfum ("si daca ti-e dor de mami mirosi manuta si stii ca mami e aproape") si si-a luat la revedere de la tati, ceva mai linistita. "Pa tati, Ina pleaca la gladinita!".
Sigur ca iar a inceput sa planga cand am intrat pe strada cu gradinita:
- Nu la gradi, mami, nu la gradi...
- Ba la gradi, mami! Fix la gradi! Nu mai plange. Tu stii de ce plang copiii la gradinita? Pentru ca nu inteleg de ce sunt acolo. Dar tu esti mare si intelegi: mamicile trebuie sa mearga la serviciu, copiii la gradinita. Dar intotdeauna copiii se intorc acasa la ei, la jucariile lor, in fiecare zi. Tu daca vezi vreun copil plangand, sa te duci la el si sa-i spui: nu mai plange, ca se intoarce mamica ta, mi-a zis mie mamica mea...

In ciuda speech-ului, in ciuda tonului meu optimist, in ciuda faptului ca am lasat-o in leaganul rosu care ii place atat de mult, tot in lacrimi am lasat-o. Pentru ca Sara a plans, si daca Sara plange, si Irina plange. Dar am plecat cu inima mai usoara. Ioana, cea de-a doua educatoare mi-a spus ca ieri, cand s-a dat in leagan, Irina a cantat. Si cand Irina canta, inseamna ca-i e bine. Pentru ca Irina nu stie sa se prefaca.


Joi, 23 august

azi pot sa scriu despre bucurie, desi a fost o zi ciudata, in care ni s-a rupt carutu-n drum si l-am abandonat langa un stalp dupa ce Irina i-a multumit frumos ca a carat-o vreme de trei luni. Am strabatut distanta dintre statia de autobuz si gradinita cu ea in brate, cantandu-mi in ureche "Vaservaser, dungadunga, polmollaits" - nu ma intrebati exact la ce se refera, habar nu am, dar sigur pall mall lights fumeaza soacra-mea. Pana am ajuns la poarta gradinitei a fost ok. Cand am sunat la interfon sa intram in curte a inceput sa tipe: Vreau acasa! Mami, du-ma acasa, vreau acasa!
Am dus-o in sala de mese, am asteptat sa se spele pe maini, apoi am pupat-o si i-am zis: ne vedem la 12.30!
Si-am plecat iar, si-am avut timp pana am intrat in prima sedinta de dimineata sa ma gandesc si ca poate e prea devreme, ori poate nu e gradinita asta o idee buna, sau poate ar trebui totusi sa mai caut o bona, sau sa ma duc cu caciula in mana la soacra-mea sau sa imi dau demisia acum de dimineata, ca tot sunt ambii sefi prezenti...
Dar la 12.20 cand m-am intalnit cu doamna bona in poarta gradinitei ma re-resemnasem cu gandul ca asta e, la 1 ea pleaca si mai bine sa stiu fata langa mine, nitel plansa dar aproape...
Ei bine, era tot in sala de mese, m-am uitat fix in ochii ei fara sa o vad din cauza soarelui puternic. Ea insa m-a vazut si s-a ridicat imediat, a venit spre mine alergand, cu ochii sclipindu-i de bucurie si cu un zambet intins pe toata fata... N-a fost niciodata atat de bucuroasa ca ma vede. Mi-a umplut sufletul si m-a linistit pe loc, mi s-a aruncat in brate razand si chiuind: "mami, mami!". E bine! Mi-au zis toate educatoarele, e bine, s-a linistit, n-a mai plans, a mancat tot, a ascultat povestea, a modelat plastelina... Sigur a modelat plastelina, pentru ca mici bucatele erau lipite de pantaloni, probabil s-a si asezat pe ce a modelat.
Si pentru ca mi-am ridicat piatra de pe inima, acum pot povesti si despre ziua de ieri.
Ieri la gradinita Irinei au venit doi clowni si un teatru de papusi. In mijlocul reprezentatiei, cand toti copilasii priveau papusile cu ochii mari, Irina s-a ridicat in picioare si a spus foarte hotarata, desi nimeni n-a intrebat-o:
- Vine mami!
Toata lumea s-a induiosat, cand imi povestea faza asta directoarea gradinitei zambea asa, a lacrima mica, iar eu m-am topit, dar m-am si bucurat pentru ca inseamna ca Irina a inteles ca mami chiar vine!
Atat de incantata a fost de teatrul de papusi incat toata ziua acasa l-a pomenit pe numitul Vasilica. Mi-am inchiput ca pe vreuna dintre papusi o chema Vasilica, am descoperit insa seara, la povestea de dinainte de culcare ca e un iepure dintr-o carte, nu stiu exact ce anume din piesa de teatru i-a amintit de familia Bocanila si de casuta lor pe care o vopsesc de zor in diferite culori. Poate teatrul de papusi? Poate ca a fost vorba de culori? N-o sa stim niciodata.
Am aflat insa ce crede Irina despre camile.
- Camilele sunt roscate si au coada stufoasa... si mananca mancare mare.
- Cum adica mancare mare?
- Adica legume moaaari si apa.