Un pui de somn şi-un înger bun...

- Pe-acolo vea Ina!
- Nu, mămico, suntem pe stradă, nu pleca de lângă mami!
- Nu pleacă lângă mami Ina!
- Păi să nu pleci! Stai aci!
- Camalaua! Tus vea Ina!
- Vrei să te urci pe macara?
- Daaaa!
- Ce să faci tu pe macara, mamă?
- Lâcleasă Ina!
- Ce face?
- Lâcleasă!
- Lucreaaază! Ce lucrează Ina?
- Case!
- Bravo, Irina! Pentru cine faci case?
- Mami!

Acum că am rezolvat şi problema casei, putem merge mai departe, spre salteluţe, să facem "doing-doing-hopa-tus! Cade Ina, lidica Ina...". E după-amiază şi ne întâlnim în parc cu buni Gabi şi cu Maria, cu Cela şi cu încă vreo trei pitici, culeşi pe loc, la groapa de nisip. Pentru că trenuleţele mai trebuie să şi doarmă, la maşinuţe mami nu poate să alerge iar de dat în bărci nu se pune problema fără tati, opţiunile sunt limitate: fie sărim pe salteluţă, fie căutam butu male (băţul mare) sau ondulat (după caz) să-l punem să facă nani în canal, fie luăm copilul pe sus, să nu mai ţopăie în noroi şi prin bălţi, sau facem bau la obelisc: primul bau, al doilea bau - câte spaţii decupate în metal ne permit să iţim căpşorul şi să facem bau...

Ajungem acasă pe la opt şi jumătate, când încă e lumină şi e dificil de convins copilul că e vremea să mai şi dormim.
- Nu noapte acum! Plimădala acum!
- Da, iubito, e primăvară dar şi primăvara se face noapte. Ai să vezi că în curând se întunecă.
- Nu acum!
- Ei, nu chiar acum, în vreo cinci minute. Ce vrei să papi?
- Uou!
- Nu se poate. Altceva?
- Dincă bejă!
- N-are mama. Altceva?
- Lal!
- Caşcaval! Cu pâiniţă rotundă?
- Daaaa!

După ce stabilim meniul de seară, mergem la baie (unghi e babosu? - unde-s baloanele de săpun) cu mama raţă, pe care trebuie să o spălăm bine, bine, fără să o stropim pe mami! Pentru că biata mami, la capătul unei zile pline, încă îmbrăcată în hainele de stradă, numai să fie stropită din cap până în picioare cu apă călâie nu are chef. Interdicţiile astea însă sunt raportate la forurile externe. La ultima deplasare în ţara bunicii, copila n-a mai vrut să vină acasă. A cerut azil. Pentru că acasă nu are creioane colorate (n-are decât vreo cinci seturi diferite, dar deh...) şi mami n-o lasă să facă pleasc-pleasc în cadă.
Ceremonialul de duş se încheie cu un "pusssst" - un puf de deodorant pentru baie şi apoi cremuirea din cap până în picioare cu diversele unguente pentru feluritele bube pe care Irina le produce aproape în fiecare zi. Masa de seară nu durează foarte mult, pentru că acum fetiţa doarme în patul mare, unde o aşteaptă un pui de somn, bătând din aripioare, "fâl-fâl-fâl", nerăbdător să-i cânte "Nani, nani, puiul mamii"

- Unghi e?
- Cine?
- Puiu tomn!
- Aaaa, puiul de somn nu vine decât după ce închizi ochişorii...
- Unghi e?
- La tine în cameră. Aşteaptă să te bagi în pat şi să închizi ochii, să vină să-ţi cânte.
- Si lasul!
- Lasul? care las mamă?
- Lasul, doamne-doamne!
- Ahaaa, îngeraşul. Şi îngeraşul aşteaptă să adormi, să te ia în braţe... şi să te legene...

Cuibărită printre pernele cu care tati baricadează marginile patului mare, Irina aşteaptă să vină puiul de somn şi îngerul bun... Când să sting lumina, se apucă să strige:
- Tatalnotu, mami!
- Poftim?
- Tatalnotu!
- Ah! Tatăl nostru! Corect...

Spun rugăciunea şi ies în vârful picioarelor, să nu sperii echipa de noapte. În camera mică doarme zâna zânelor şi minunea minunilor, frumoasa frumoaselor...
- ... din lume!
- Da, mămico, cea mai frumoasă din lume... Cine e cea mai frumoasă din lume?
- Ina!
- Eşti sigură?
- Nu, mami!
- Mami e cea mai frumoasă din lume?
- Da.
- Noapte bună!
- Gudbait!
- Nu good bite, good night!
- Na'naaaait!

De dimineaţă, pe la cinci (sau dacă am noroc, poate pe la 7 fără ceva...) Irina năvăleşte în dormitor, se opreşte direct la cremele de pe noptiera mea şi începe să mă mânjească, sârguincioasă, pe faţă.
- Ale bube mami! Dai chemă! pală pielea!

Aşa e. Sunt cea mai frumoasă din lume dar am bube şi crema repară pielea. Spre norocul meu, Irina a învăţat repede că borcănelul cu cremă de culoarea piersicii e pentru faţă, gelul transparent e pentru picioare, iar crema roz e universal aplicabilă.

- Bună dimineaţa, Irina!
- Neaaataaaa.
- Ai dormit bine?
- Ndaaa.
- A venit puiul de somn?
- Da.
- A cântat?
- Da.
- Cum a cântat?
- Naaaaani naaaani... pu-iuuuuul maaaaaaaa-miiii!
- Dar îngeraşul a venit?
- Da!
- Te-a legănat?
- Da! Papă Ina!Toame!
... sau cu alte cuvinte, mami, lasă vrăjeala, noi când mâncăm?

Incognoscibil

Iar n-am mai scris de mult, si-acum scriu pe graba, m-a certat soră-mea din Craiova ca n-am mai scris... Am scris dar nu despre Irina. Nu pentru că nu aş fi avut ce să scriu ci pentru că dintr-o dată simt nevoia să o păstrez doar pentru mine, să n-o mai împart cu nimeni, nici cu buni Gabi ("E ulât baba! Gabi e mos! Buni Gabi!") nici cu vreun admirator secret, dintre cei ce citesc despre ea.
Dar nici nu măpot abţine să nu mă laud. Copila vorbeşte mult şi spune de toate, îşi aminteşte lucruri şi întâmplări de acum o mie de ani, face baloane de săpun şi se joacă frumos cu cretă şi cu creioane colorate, tot pe pereţi, dar deja ne-am obişnuit şi o lăsăm în pace.

- Irina, tu ştii ce înseamnă incognoscibil?
- Da!

Habar nu are, de fapt. Dar e drăguţă! A spus prima poezie din viaţa ei:
'ine goanga pelete
mancă tapte tete
unde duci?
ina, nânci?
nas, nas!

- E toale afală!
- Da, mămico, e soare.
- Mergem Gabi!
- Nu acum, mai târziu.
- Plânge!
- Cine plânge?
- Gabi.
- Nu plânge Gabi.
- Lâde Gabi acum!

Îi place să meargă cu autobuzul şi cu tramvaiul. Când suntem în staţie strigă din toate puterile: "aaaabuuuuusuuuuuuu", doar doar o veni. Şi "daiul" parcă vine mai repede când îl strigă Irina.

- Tuc pococale vea Ina.
- Nu poate mama să-ţi dea suc, că iar ai bube.
- Ale bube Ina! Ti lană! Dai chema mami! Două cheme. Dotolu' pălu ab!

Pentru că dermatita şi alergiile de primăvară ne joacă feste, am dus-o pe Irina la un dermatolog vestit din Bucureşti. Ca să nu se sperie, i-am povestit din vreme:
- O să mergem la un domn doctor care o să se uite la mânuţele tale şi o să zică: ahaaaa! pe bubele alea le cunosc, uite, să te dai cu crema asta şi or să treacă.
- Două cheme!
- Două creme...

Toate bun şi frumoase, până am ajuns în faţa cabinetului. Jale mare.
- Nuuu mamiiii... Nu dotoluuu... nu vea Inaaa, mami nuuuuuuu.
Am luat-o pe sus. Noroc că doctorul are înfăţişare blândă şi păr alb, şi a intrat rapid în joc.
- Haide, irina, spune Buna ziua!
- Diua... a zis ea printre lăcrămioare şi trăgându-şi nasul.
- Uite, vezi ce drăguţ e domnul doctor? Acum o să se uite la mânuţele tale şi o să zică: ahaaaa, pe bubele astea le cunosc!

I-a luat mânuţele, le-a privit cu atenţie şi a zis: Da, le cunosc pe bubele astea.
Auzind formula magică, am simţit-o relaxându-se în braţele mele. Domnul doctor s-a mai învârtit niţel prin cabinet, a căutat o cremă prin sertare, ne-a cadorisit cu două eşantioane din altă gamă de cosmetice, mai bună decât cea pe care deja dădusem milionul nu demult... Şi ne-a trimis acasă. Pe drum, copila mi-a re-povestit toată întâmplarea, în cuvintele ei.
- N-ale chemă dotolu! cătat! n-aaaleee chemaaa...

Noroc că doctorul cu părul alb a avut tact. Altfel două zile mai târziu, când după ce i-am servit un ou de ţară, fiică-mea s-a făcut mov, nu s-ar fi lăsat dusă de urgenţă la spital. Am petrecut acolo doar o noapte, care pentru ea n-a însemnat mare lucru. Au amuzat-o personajele din desene animate vopsite pe pereţi şi avionul din curte, care făcea nani deja când am ajuns noi acolo. Ar fi vrut să se stingă lumina şi nu prea pricepea ea cum se presupune că poate să doarmă în atâta "gomot".
Pentru mine însă a însemnat un consum nervos cum rar am trăit. Indignarea îmi ieşea vălătuci pe nas din pricina gândacilor de pe pereţi şi a condiţiilor în care mame şi bebeluşi cu diverse diagnostice erau puşi de-a valma, câte treizeci într-un salon. Pe de altă parte, îmi stăruia în minte seninătatea cu care medicul rezident mă informase că dacă mă duc acasă o fac pe răspunderea mea pentru că la diagnosticul pe care tocmai i-l puseseră exista şi posibilitatea să se sufoce în somn... Aşa că la un moment dat am luat-o în braţe şi am ieşit cu ea pe hol, m-am aşezat pe o canapea şi am declarat că nu mă mişc de acolo până dimineaţă. Medicul de gardă a ţipat niţel la mine,
- N-aveţi voie doamnă să staţi pe hol! Scrieţi în registru că refuzaţi internarea...
- Dar nu refuz internarea, refuz să stau într-un salon în care se plimbă gândaci pe lângă patul copilului meu!
- Păi dumneavoastră credeţi că eu am pus gândacii pe pereţi?
- Sunt convinsă că nu aţi venit cu ei de-acasă dar nu îmi puteţi cere să stau în salonul ăla. Dacaă nu pot să plec acasă, îmi daţi o pătură şi stau aici pe hol până dimineaţă, nu deranjez pe nimeni.

Au găsit în cele din urmă un pat într-un salon pentru copii mai mari, în care am reuşit să închid ochii cam 40 de minute. A doua zi, când studenţii la medicină au venit la vizită, m-a pufnit plânsul. Era prima oară în viaţa noastră, după ce am născut-o, când ne trezeam într-un pat de spital. Nu voiam decât să o duc acasa. Studentele aduseseră nişte banane, la care Irina, ruptă de foame, râvnea. Copiii internaţi cu alergii alimentare primesc doar ceai şi pâine prăjită. Ronţăise o jumătate de felie şi băuse cu nesaţ din ceaiul întunecat la culoare, pe care ea îl considera cafea.
- Bea cafea Ina!
- Da, mămico, e bună cafeaua?
- Mmmmmmm

Dar cafeaua nu e banană...

- Vea banană, Ina!
- Nu se poate mămico!
- Vea banaaaanaaaa Inaaa!

Probabil în secunda aia bananele i se păreau cel mai bun lucru din lume. Nu mai visa nici la ciocolată, nici la îngheţată. Doamna doctor i-a dat voie să mănânce un sfert de banană. Am ieşit din spital pe propria mea răspundere, când am ajuns acasă i-am dat să mănânce pâine cu dulceaţă şi am culcat-o. Am dormit şi eu cu ea în cameră, de teamă ca nu cumva să se sufoce şi eu să nu aud. A fost cel mai odihnitor somn din viaţa mea, când m-am trezit copila nu mai era chiar grena, faţa i se dezumflase, încă îi era foame aşa că i-am oferit o budincă făcută din apă fiartă şi praf de milupa HN 25...
- Mami o să-ţi dea o budincă portocalie! E foarte bună, ţine de foame!

A ras tot castronelul, repetând într-una:
- Nu mai pânge ina toame!

De atunci are pretenţia ca toate budincile să fie portocalii pentru că ţin de foame. Am convins-o cu chiu cu vai că nu mai are mama budincă portocalie dar are în schimb o budincă bej...
- Unde e dinca bejă?

După episodul cu spitalul, Irina nu prea mai vrea să iasă din casă. Nu ninonino, nu pitalu, nu ijecţia, acasă tă Ina, nu pleacă mami! - sunt expresii uzuale. Deşi încerc eu însămi să mă desprind de episodul de la care a trecut aproape o lună, mi-e greu. Îmi închipui că şi pentru ea e dificil. Se bucură însă când aude că vine Gabi în vizită sau că mergem noi la ea.
- Aleagă Ina!
- Unde aleargă Ina?
- La Gabi!
- Nu trebuie să alergi, mamă, că vine oricum...
- Gaaaaa-biiiiiii.

Şi eu şi soţul meu am ajuns la concluzia că la întrebarea "Pe cine iubeşti tu ma mult, pe mami sau pe tati" răspunsul ar fi clar "pe Gabi!".

Mă mai trezesc uneori spunând: hai, bebe! Domnişoara Irina mă corectează: nu e bebe Ina! Ina e male, mami e mică acum!
Nu pot să o contrazic, sigur că e mare. Deja ştie o mulţime de cântecele şi de poezele pe care le spune doar în silabele finale (mi s-a explicat că ăştia mici se grăbesc şi de-aia nu zic tot cuvântul), în fiecare zi trebuie să o îmbrac cu o rochiţă şi ea dansează, ca un ritual de deschidere a obiceiurilor de seară... Apoi trebuie să îi fac maaj. Pe spatele Irinei se plimba imaginari elefanţi, şerpişori, fluturaşi, iepuraşi, melci şi licurici, fiecare cu cântecelul lui, intonat pe două voci. Pe locul unu în top: trece melcul supărat, urmat îndeaproape de cântecul lui Scăpărici.
- Sus...
-... tele mali
- Jos ....
- Tele mici!
- Noi suntem licurici... Sunt bu-cu...
- loşi!
- Greieri şi furnici şi iepuri şi arici... când toţi sclipesc, eu mă...
- ... păjeesc
- Iau foc...
- pe loc, pe looooc
- Să arzi chiar ca un...
- pai!
- Ce asta-i...
- viaţă! vaaaaai
- Ce ăsta-i trai!

Urmează aplauzele, pupicii de noapte bună, "Tatal Nostu" şi rugăminţile exprese: nu te mai da jos din pat, da? Daaaaa...Copilul s-a mutat în patul mare din camera ei. Nu mai vrea să doarmă în patul de bebe. Printre căbărusi (cărăbuşi) camalale (macarale) şi alte cuvinte stâlcite, fetiţa creşte şi mami rămâne mică, mai mică decât obsesia care o face să aprindă lumina pe hol în miezul nopţii, să verifice dacă mai respiră minunea lumii. Care minune spune lucruri adânci, ca de exempluŞ
"Plima-dala nu ploo, noii tunt abi!" "Bate vântul tundele lău" sau "Adie vântul" după cum se prezintă starea vremii... Are propriii ei bani cu care încearcă să cumpere jucării de 15 ori mai scumpe decât valoarea celor 2-3 lei pe care i-i înghesuie tati în buzunare. Până de curând a avut o pasiune pentru "Toin" - vânzătorul de pâine de la magazinul din colţ, care a dispărut, din păcate, din cartier. Ştie deja formule magice "log mos mami" şi "mec!" şi mai ştie să spună "te iubec" sau "Măi Mitz!", "Doale capu Ina, domnule" "Poftiţi, mami". Imnul dimineţilor noastre este "Gapa nici" ( Hai la groapa cu furnici) şi mami nu poate să plece la serviciu până nu mai trimite un rând de bezele spre năsucul lipit de fereastra de la bucătărie.
Cam aşa ne-am petrecut luna aprilie şi aproape jumătate din mai. Cu bube, creme, injecţii, spaime, regim, îngheţată dată pe furiş, desene complicate făcute pe degeţele cu tubul de cremă de la dotolul cu păl alb, dar şi cu gândul că totul va fi bine, nu are voie să fie altfel.