Friday, January 19, 2007

Partir...

În seara de dinaintea plecării noastre de-acasă, Gabica a rămas să ne ajute cu bagajele. Nu ştiam cum să pun cât mai multe dintre jucăriile Irinei în valize. Pregătisem deja banii pe care bănuiam că va trebui să-i plătesc pentru surplusul de kilograme. Îmi luasem la revedere de la prieteni, de la naşii Irinei, de la străzile şi casele de care ştiam că o să îmi fie dor, de la autobuzele pline ochi şi de la florăresele de la Eroilor. Mi-a fost foarte greu să mă despart de balansoarul care fusese locul meu preferat din lumea asta pentru atâtea luni. Nu mai vorbesc de cărţile de poveşti pe care le adunasem în timp, pe vremea când nu ştiam că voi avea o fată dar îmi era clar că un copil am să am. Cu câteva zile înainte aruncasem la tomberon vreo patru vieţi, câteva sute de fotografii din tinereţile petrecute lângă diverse personaje, frânturi din destine neîmplinite în care investisem timp şi speranţe. Dosare pline cu felicitări de la alte Crăciunuri, aniversările zilelor mele de naştere, scrisorile mamei niciodată trimise, colecţionate ca un jurnal împrăştiat în plicuri, acte vechi şi hotărâri de divorţ, le-am aruncat în jos, pe toboganul mizeriei, fără să clipesc. Pe Mitz l-am prins în ultima secundă, înainte de a ieşi pe uşă. Taxiul ne aştepta jos, dar am mai zăbovit preţ de două minute, cât să-l ţin strâns-strâns în braţe şi să-i promit că ne vedem curând. Am închis uşa cât de repede am putut ştiind că indiferent cum se vor desfăşura lucrurile în acea casă nu am să mai am cum să mă întorc.

Am lăsat-o pe Gabi în uşa blocului, plângând. N-a vrut să meargă la aeroport pentru că nu-i plac despărţirile, şi-aşa i-a fost greu să ne ducă până la maşină. La Otopeni (Henri Coandă mai nou) am predat bagajele şi apoi a trebuit să mai aşteptăm o vreme până să se deschidă porţile pentru îmbarcare. Ne-am plimbat pe-afară o vreme, apoi Irina şi tati s-au dat cu scările rulante, şi s-au uitat la avioanele atârnate de tavan. Ca s-o convingem să se dea jos şi să nu mai răscolească pietricelele cele albe cu sclipiri de diamante din decorul aeroportului, tati i-a spus Irinei că aceea e mâncărica avioanelor. A luat-o în braţe şi a ridicat-o cât de sus a putut. Cu o pietricică în mână, Irina încerca să hrănească planorul lui Traian Vuia, convinsă că tot ce spune tati e adevărat.

Nu ştiu cum se întâmplă, dar de fiecare dată când plec tot Otopeniul ştie că doamna Andreea Vuţescu Demirgian e aşteptată urgent la poarta 10. Deşi ajung devreme, deşi predau bagajele la timp, sunt ultimul pasager care urcă în avion. De data asta, împingând căruciorul Irinei de care atârnasem şi bagajul de mână, am reuşit să-mi întind pe jos conţinutul genţii de umăr: paşaportul, biletele, banii, câteva monede rostogolindu-se apocaliptic în toate direcţiile, apa copilului şi jucăriile pentru drum… Le-am adunat cu mâinile tremurându-mi de pe jos, încercam să nu plâng, să nu mă vadă copilul, mă grăbeam pentru că anunţurile se repetau la 30 de secunde. Când am ajuns în sfârşit la scanere şi am declarat că am un laptop în bagaj au crezut de cuviinţă că trebuie să îl verifice. N-au mai apucat. Irina plângea pentru că am scos-o din cărucior şi nu-i place să i se ia ce e al ei. Am ajuns în sfârşit în avion. Am avut noroc, era destul de gol. După ce ne-am jucat o vreme cu jucăriile cele noi, Irina a adormit. Până la aterizare am avut în faţa ochilor o singură imagine. Irina încercând să hrănrească “aionu’ maaaare” cu pietricele sclipitoare, în braţe la tati.
A trecut o lună. Deşi ne vedem aproape zilnic pe net, Irina încă pupă fotografia lui tati la culcare. Câteodată arată spre boxa din care ştie că se aude vocea lui tati şi îl strigă.
- Taaati? Unde e?
- Tati e acasă.

Şi dacă îl vede pe tati, imediat întreabă de “baba”. Baba încă plânge când ne vede. Când Irina a împlinit doi ani, Baba se gândea că în loc să alerge cu tortul prin oraş, ea aleargă să stea de vorbă cu o maşinărie. E prăpăstioasă Gabica, are senzaţia că moare şi nu ne mai vede deşi i-am explicat nu o dată că nimic nu durează veşnic, nici măcar despărţirile nu sunt pentru totdeauna. De ziua Irinei, chiar de dimineaţă, în staţia de autobuz, tati a văzut o fetiţă şi o mămică. Semănau cu noi şi i s-a oprit puţin inima. O fracţiune de secundă a crezut că poate ne-am întors. Apoi şi-a dat seama că nu am fi avut când de vreme ce ne despărţisem abia la 2 noaptea după încă una din conversaţiile noastre nocturne. Ne-am petrecut după-amiaza amintindu-ne prima lor întâlnire, la spitalul Municipal, în camera plină de nou născuţi, care mai de care mai boţiţi şi mai albaştri, între care singurul mai de doamne-ajută era, întâmplător, copilul lui cel trandafiriu, cu ochii de un albastru nesimţit.

- Cum te cheamă pe tine?
- Iiina!
- Şi mai cum?
- Oana
- Şi câţi ani ai?
- Unu.
- Nu mămico, ai doi ani acum, eşti mare.
- Iiina maaae.
- Spune: am doi ani!
- Aie! doi aniii

În mintea ei, Ioana şi icoana sunt cam totuna, probabil pentru că sună la fel. Seara, la culcare îmi cere “oana mica” să o pupe. Apoi o vrea pe cea mare. Pupatul icoanelor i se trage de la Nanny, care o ducea la împărtăşit înainte de sărbătorile mari şi uneori şi în câte o sâmbătă. M-am bucurat să văd că nu a uitat deşi cred că nu ştie exact ce face. Sper doar că îngerul ei bun îşi va întinde o aripă şi asupra noastră.

Dimineţile noastre încep acum la fel:
- Mama! Dos! Papoteii!
- Shhhh! Culcă-te că e noapte!
- Nu, nu! Mama, dos, papa bebe!
- Mai târziu!
- Mâna! Dos!

Mă apucă de mână şi mă trage cu toată puterea ei jos din pat ţinând-o una şi bună: “Ina, papa, ‘ape!”. Nu pot să-i rezist mai mult de 3 minute. Coborâm scara strâmtă întâi mama, apoi fetiţa. De fiecare dată zgâlţâie una dintre barele de lemn care se mişca la venirea noastră aici. Între timp, bunicul a avut grijă să o fixeze, ca nu cumva să se scurgă minunea prin spaţiul prea generos pentru silueta ei.
- Dincii!
- Da, hai să ne spălăm pe dinţi. Dă-mi periuţa.
- Pata!
- Da, pune mama şi pastă.
- Apa!
- Uite şi apa.

Se spală pe dinţi cu conştiinciozitate. E tacticoasă, se priveşte şi în oglindă, mai face o piruetă, se mai joacă puţin cu apa, până când o mână nemiloasă răsuceşte robinetul.

- Ce vrei să papi?
- O!
- Nu se poate ou, ai mâncat şi ieri!
- O! Al meeeu! Oooo!
- Nu, mămico, altceva.
- Apeape!
- Lapte. Cu cereale?
- Da.
- Dar mănânci singurică, da? Ca o fetiţă mare!
- Mae! Iina papa!

Rătăcită printre jucăriile cele noi, Irina nici nu se mai uită la cele aduse pe bani grei de-acasă. Mare cum este, încă plânge când mami pleacă “la servici” sau “să cumpere bobo”. Mai vede uneori avioane pe cer şi atunci caută iute în jur o pietricică albă, să le dea papa. Acasă, pe leagănul din hol, încă atârnă prosopul cu care bunica a şters-o după ultima băiţă înainte de plecare.
“Camera ei a rămas la fel, zici că acum trebuie să vină din parc”, îmi plângea ieri Gabica în căşti.
“Nu mai plânge, Gabica, n-am murit. Doar am plecat puţin.”

Friday, January 05, 2007

Doi

Doi


Domnişoara care se fâţâie în faţa oglinzii, admirându-şi diversele ipostaze, mi-a indicat unde să stau, în aşa fel încât să nu mă piardă din ochi dar nici să nu-i blochez parada. Işi duce la buze ceaşca de lapte, cu o mişcare foarte sigură. Soarbe puţin, cât să nu i se prelingă pe bărbie, apoi o aşează cu grijă pe mochetă. Mai trage o ocheadă în oglindă şi apoi apucă triunghiul de pâine prăjită cu doar două degete. Muşcă din sandwhich cu poftă, de fiecare dată privindu-şi imaginea reflectată. Învăluită în acorduri de violoncel, Mamzel Zuluf îngână încetişor melodiile cântate de Katie Melua. E unul din pick-nick-urile noastre de seară. Prefer să îi servesc cina în camera ei, departe de zgomotele casei, de cuţ, de musafiri, departe de televizorul puţin prea prezent în noua ei viaţă. Rolul meu e să am grijă să nu verse cana pe covor. În rest, e independentă, se descurcă fără mine. Şi dacă în loc de sandwhich cald primeşte dinca (budincă de orez), mânuieşte linguriţa foarte bine, nu mai are nevoie decât de o persoană devotată, care după cină să-i şteargă cu mişcări fine obrajii. Apoi se urcă singurică în pat. Cere să pupe oana (icoana) şi îl pomeneşte de câteva ori pe “Damne-Damne”.

- Haide, Irina, închide ochii!

- Ochii!

- Nani! cântă mama

- Naaaani, îngână fetiţa, pupuiuuuu…

- …maaaamiii.


În fiecare seară, când lumina se stinge şi stelele fosforescente încep să plutească prin întuneric, Irina exclamă: “oaaaaaau!”.
Mirarea asta face parte şi ea din ritualul de somn. Învelită apoi până sub bărbie cu pilota pufoasă, se asigură că are la îndemână cana cu apă şi apoi închide ochii. “Noapte bună, Irina, mama te iubeşte” încă este formula de încheiere, după ce câţiva pupici zboară prin aer şi fetiţa îi prinde. “Haţ!” e ultimul cuvânt înainte să se închidă uşa.


De câteva zile e foarte fericită cu creioanele primite de Crăciun. E în stare să stea minute bune la micul ei pupitru, să deseneze cercuri mari despre care spune că sunt chipuri de copii. “Ochii… bebe”. Desigur, desenele ei nu înseamnă încă mare lucru dar e plăcut să vezi cum schimbă culorile, cum le combină, cum le alege. O altă ocupaţie favorită este să-i scalde pe cei 4 teletubbies. Lala este preferatul ei. Le face baie într-o cutie de margarină şi apoi îi pune să doarmă în pătuţurile lor. Îşi împarte gustările cu cuţul, mai de voie, mai de nevoie, pentru că dracul cel mic şi cu patru lăbuţe nu ştie prea multe politeţuri şi se şi autoserveşte la o adică. Irina şi Dino sunt un cuplu înduioşător. Căţelul se bucură să o vadă şi sare să o pupe. Deşi e mic, atunci când vrea poate să sara foarte sus, ceea ce pe fetiţă o sperie. Cum în ultima vreme Irina poate să plângă la comandă, lacrimile îi apar instantaneu pe obraz şi începe a se jelui de parcă Dino deja i-ar fi înfulecat nasul sau cel puţin o ureche. Puţin confuz, Dino se aşează în faţa ei şi îi ţine isonul, hăuleşte din toată inima şi nu mai ştie ce să facă să o împace. Acelaşi lucru se întâmplă când fetiţa se supără că mama a plecat din casă şi plânge cu deznădejde, de parcă ar spune “ a plecat mămica mea şi m-a lăsaaaaat, mamaaaaa”. Căţelul nu de dezlipeşte de ea, ba mai mult, scheaună încetişor, fără să înţeleagă de ce, dintr-o dată, zâmbetul copiliţei s-a transformat în cascade de lacrimi.


În curând Irina împlineşte doi ani. De-acum rupe câteva cuvinte pe româneşte şi vreo 4-5 pe englezeşte. Incercăm din răsputeri să renunţăm la scutece. Se mai împiedică uneori pe stradă. Dar e în stare să urce şi să coboare scările, să deschidă uşa de la frigider, ştie să se spele pe dinţi, şi nu pleacă nicăieri fără “papotei”. Mama nu mai e mami chiar tot timpul, uneori mama e “Andia”. Stă aşa cocoţată în capul treptelor, zgâlţâind portiţa care o împiedică să coboare în camera de zi şi strigă pe un ton hotărât: “Andiaaa! Andia! Andiaaa”. Şi din cele trei tonalităţi poţi deduce un întreg discurs despre drepturile copiilor şi despre cât de încet se mişcă mama asta şi despre cum abia aşteaptă să se facă destul de mare ca să nu mai depindă de mama să-i deschidă uşile. Jucăriile ei sunt ale ei şi ale nimănui altcuiva, nu oricine se poate apropia de ele. Ştie să meargă pâş-pâş şi să vorbească în şoaptă, ştie să desfacă un triunghi de brânză din poleială şi să decojească o banană. Îi plac fructele: kipi (kiwi) şi pocacala (portocala) sunt nelipsite din meniul zilnic. Pupuiul (puiul) este şi el în topul mâncărurilor favorite. Îi poţi servi orice fel de carne dacă îi spui că e pui. Am descoperit într-o dimineaţă că ştie să spună “para” (evident, în loc de r scoate un soi de l) şi “ou!”. Mărul deja îl cunoaşte în două limbi, graţie filmuleţelor “baby einstein”, pe care e în stare să şi le pornească singură pe laptopul mamei. Sunt câteva pe care le-ar vedea la orice oră: “One!” (povestea cifrelor) chichiuu(un film cu maşinuţe) tototoiul (animale sălbatice – îl numeşte aşa pentru că tata i-a spus că girafa se cheama moţoţoi) chionu (despre forme şi creioane colorate)… uneori le mai uit dar îmi atrage ea atenţia în permanenţă, mai ales că într-o vreme, pe când încă eram la noi acasă, când tati venea de la serviciu, avea voie să vadă un film, pe care îl alegeau împreună. Cred că acum asociază filmuleţele astea cu dorul de tata, a cărui poză o pupă cu sfinţenie, în fiecare zi, de câteva ori.


Într-una din după-amieze, pe când eu credeam că ea îşi doarme somnul de frumuseţe, Irina coborâse din pat, ieşise din sacul de dormit, aprinsese veioza şi de plictiseală începuse să cremuiască fotografia lui tati. Când am întrebat-o exact ce crede că face mi-a spus că îl face pe tati “măimăi”. Încă nu ştie să spună “mi-e dor, vreau să plecăm acasă, asta nu e doar o vacanţă şi m-am prins, vreau înapooooi”. Simt însă tot ce nu poate să-mi spună şi sper din tot sufletul să uite zilele astea în care tati nu a fost lângă ea. Crăciunul l-am trecut cumva, de Revelion, când la Bucureşti era miezul nopţii, mama, tati şi Irina erau împreună într-o videoconferinţă. Dar de ziua ei tati nu va fi să o ţină în braţe şi să o pupe. Sperăm să recuperăm timpul pierdut cât mai repede.


De când sunt mama Irinei am inceput să gândesc că ziua în care ea s-a născut e puţin şi ziua mea. Aşa ar trebui să fie pentru toate femeile: aniversarea zilei în care au dat viaţă unui pui de om să li se cuvină şi lor. Aştept ziua Irinei cu mai mult drag decât aştept ziua mea. Ziua mea înseamnă un an în plus spre bătrâneţe, spre dezarticulare. Ziua ei înseamnă încă 365 de zile în care am trecut cu bine peste toate lucrurile bune sau mai puţin bune. Înseamnă încă un început spre mai spectaculoase acumulări şi noi mirări, cu atât mai mari cu cât sunt primite subiectiv. Între timp, ca orice mamă de fată, o privesc fâţâindu-se în oglindă şi îmi spun: nu că e a mea, dar e frumoasă, mânca-o-ar mama pe ea.