Despre Fluturaşul Monstruos. Dicţionar biberonezo-român (vol. I)

- Ce mai faceţi? M-am uitat să văd ce ai mai scris şi nu era nimic nou, mi-a spus în dimineaţa asta Julianne.

- Păi nu mai era că n-am avut vreme să mai postez. Dar suntem bine, dormim cam puţin... ziua e lungă... Suntem la etapa cu fluturaşul monstruos.

- Ce-i ăla?

- Ştii tu, chestiile alea pe care le împing copiii pe străzi. E frumos colorat şi zornăie şi mai bate şi din aripi.

- Ahaaa, am avut şi noi unul din ăla, din lemn. Îţi dai seama cum suna!

- Da, dar al tău nu zornăia, nu?

- Nu.

- Ei, ăsta are niste bile de plastic care se pocnesc între ele. De zornăit, zornăie antenele... Ce să mai, ştie toată lumea când e Iri pe-afară. Se aude de la colţ. În casă fluturaşul monstruos dispare, că e greu de suportat, la acustica apartamentului nostru...

Şi iar povestesc despre Irina. E şi greu să nu povestesc pentru că toată lumea vrea să ştie ce mai face aia mică.

"Aia mică" a învăţat să pupe. La propriu. Direct pe obraz. Cu ţoc! În schimbul unei pupături, întinde şi ea la pupat genunchii şi mânuţele, toate rănile trecute, prezente şi viitoare, chiar şi pe cele vindecate, pentru că, în ciuda impresiei generale, copila nu uită nici o bubă.

- Iubeşte-o pe mami!

Îşi lipeşte obrăjorul de al meu şi stă aşa câteva secunde. Poate 5, poate 6. Pentru mine puţin, pentru ea o eternitate.

- 'tagatagatagata!

Atât. Apoi o zbugheşte la fluturaşul monstruos. Uneori se întoarce şi arătând spre pampers rosteşte foarte clar unul dintre cele 2 cuvinte magice: caca! pipi! "Se spune să nu-i stresăm pe copii cu oliţa, mi se plângea deunăzi o prietenă. Dar nu spune nimeni nimic despre faptul că ei ne stresează pe noi cu cacapipi". Aşa e. Când ţi-e lumea mai dragă, de sub un bor cu dantele, o pereche de ochi umezi se ridică în sus şi se aude un firicel de voce: caca! Alarmă falsă de cele mai multe ori, trecem elegant peste momentul stânjenitor, zâmbim şi plecăm mai departe.

Dicţionar biberonezo-român:

aia = vreau acel obiect, de acolo (urmăreşte degetul)

'aidi= haide să mergem. acum!

'am= 1. ham, un căţel de pluş maro, fără de care nu se iese din casă 2. cuţul alb, cel cu care doarme 3. orice câine de pe stradă.

Anaaa! = o fetiţă din parc pe care o strigă de vreo 75 de ori pe zi. (probabil prima prietenă a Irinei)

anana = hai la groapa cu furnici (biberoneza este o limbă sintetică)

A(n)di! = Andrei! (băiatul unor prieteni pe care l-a cunoscut acum 2 săptămâni şi de atunci îl tot pomeneşte)

apa = orice, în stare lichidă, un lichid (ploaie, ceai, suc, pipi, balta, lac)

Apiapia= fă-mi baie!

ata!= asta, orice.

Auuu = Valu!

Baaau!= te-am văzut!

beeeah = nu e bun, bleah!

Bi = bine!

caacauuu = cafeaua. Apa mamei cea neagră din care nu bea decât mama şi în care Irina îşi bagă uneori degeţelele.

Da! = da, ok, bine. (condescendent)

gaaaaau = gol! (era inevitabil, tocmai ce s-a terminat campionatul de fotbal)

gac = Jack (un greiere trăznit - figurină de plastic verde reprezentând un greiere în viziunea unei edituri pt copii, însoţită de cărticică)

Iiiiina = Irina

Î! = un an.

lala = unul din cei 4 telletubbies (cel galben)

maau = pisica. (noul nume de botez al domnului Mitz)

maie! = sunt mare.

mama! = mama

mamaia = "mama mă-sii!" (vorba de năduf a bonei)

manana! = Mariana!

Naii= (nani) mi-e somn.

nenene! = NU. hotărât nu!

niii! = Annie furnicuţa (tot de plastic, roşie. tot însoţită de cărticică)

niamiam= mi-e foame! (după caz, dacă suntem în magazin, poate însemna "vreau pufuleţi")

o-o= telletubbies. toţi 4.

pa! = 1. să mergem la plimbare! 2. pleacă! 3. schimbă canalul! 4. să înceapă telletubbies, să plece ăştia de acum.

Pa-cuuu= Paco, cîinele vecinilor de palier.

tachii = tati!

tagatagata = Gata! destul, ajunge, nimic mai mult.

tai! = Stai!

tapta = lapte (la fiecare masă, Maau primeste tapta)

tata! = 1. tata 2. stăpânul pufuleţilor

tataia = un batrân din blocul de vis-a-vis

uco-uco! = 1. leagăn. 2. vreau în leagăn.

uni = unde e? (orice se poate ascunde la spate, pentru ca apoi să întrebi uniii?)

(va urma)

Iiiina maaaaaaeeee

- Cum te cheamă pe tine, fetiţă mică?

- Iiiiiina!

- Cum e Irina?
- Maeee!

Ridică mânuţele deasupra capului sus, sus... Ba se mai ridică şi pe vârfuri, dacă îşi aduce aminte.

-Şi mami cum e?

- Miii!

- Şi câţi ani ai?

Cu ambele arătătoare în sus şi cu ochii strălucindu-i, spune:

- Î!

- Adică unu, bravo! Şi mami unde e?

- Pa!

- S-a dus la lucru? Şi ce-ţi aduce?

-Mani.

Când spune "mani" (b e destul de greu de pronunţat), face gestul internaţional al numărării banilor, cel greu de confundat cu orice altceva. Toate vorbele Irinei sunt însoţite de gesturi.

"Capişi?" stâlceşte ce a învăţat-o tati să spună. Ba chiar îl imită pe don Corleone... Deja pune în context cuvintele pe care le ştie, spre marea noastră uimire. Le mai încurcă dar le şi nimereşte. O privim ca pe un mic extraterestru. Nu ne vine să credem că atât de mică fiind, ştie că în poze e mami, deşi mami nu arată la fel în două fotografii diferite. Ştie că mamele se duc la lucru să aducă bani ( pe una din farfuriuţele Irinei e desenată mama-hipopotam cu bebe hipopotam. Concluzia Irinei: Mama mani!). Ştie să strige motanul (Miiiii! aidi!) şi să spună "Stai!". Dacă face vreo boacănă şi o cerţi, pleacă de la locul faptei cu mâinile la spate sau vine în fugă şi ţi se aruncă în braţe, preventiv, să nu apuci să ajungi tu acolo unde ea nu avea voie să fie...

Scutură hăinuţele. Le scoate din sertare, le scutură bine şi le aruncă pe jos. Şi mami se bucură nespus. Mergem pe stradă de mânuţă, urcăm treptele mai în patru labe, mai ţinându-ne de ziduri, toboganul deja nu mai reprezintă o problemă, de leagăne ne-am cam plictisit dar am descoperit în schimb jocurile cu apă, pe balcon, între florile mamei, bălăceala zilnică în aer liber, la adăpost de razele soarelui ăstuia nemilos.

Avem tabieturi. Plimbarea e asociată cu ceva bun de ronţăit. Pufuleţi, biscuiţi sau sticks-uri... Telletubbies nu merg decât cu fructe. De dormit e mai complicat fără "Ham" - un cuţ mic de pluş alb. Dansăm şi alergăm şi suntem foarte atente la scări, de când ne-am dat de-a berbeleacul pe vreo patru trepte, de-a zis mami că s-a terminat, filmul e gata, nu se mai scoală copilul de jos. Ba chiar am ajuns la acea fericită situaţie în care o vizită la doctor nu se mai sfârşeşte cu lacrimi de crocodil, pentru că putem să mergem doar într-o plimbare, să dăm bună ziua, să vedem ce mult am crescut şi ce bine ne merge şi apoi să zicem "byebye!" fără înţepături şi alte pipăieli mai puţin plăcute.

- Ce mă fac, doamna doctor, se trezeşte de la cinci jumătate dimineaţa...
- Ce să faceţi, cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge!

De-asta îmi place mie de medicul nostru de familie. Are câte un răspuns normal la orice întrebare. Şi nu recomandă antibioticele aşa, una-două! Şi nu râde de mine când intru în panică. Şi nu crede că ar trebui să-i dau vitamine.

- Haide, Irina, mergem afară?
- Da!
- Şi luăm şi căruciorul cu noi?
- Da!
- Vino, să te încalţe mama!
- Da!
- Adu săndăluţele!
- Da!

Ce bine că nu abuzează de "nu". E un copil pozitiv, ne zicem unul altuia. Energic. Atât de energic încât locuim mai mult pe stradă, prin parcuri şi pe alei, ca să evităm trântitul uşilor de la dulapuri şi aruncatul pe jos al jucăriilor.
Oricum peste tot sunt jucării, lăsate special sau abandonate pentru ceva mai strălucitor ori mai colorat ori mai bun de ros. "Eu mă bucur când vin acasă şi e dezastru. Mai strâmb din nas, că, deh, te şi sperii când calci pe câte o piuitoare de-aia, dar în sinea mea mă bucur, pentru că înseamnă că Irina se mişcă şi face ceva, nu e legumă, nu zace, circulă." a mărturisit tati într-una din conversaţiile noastre nocturne, pe balcon.

- Ce mare e fata noastră, a oftat. Mă uit la ea şi mi se pare că e foarte mare.
- Da, cresc cam repede şi nu te aştepţi. Ea e maaeee. Şi tu rămâi miii....