tag:blogger.com,1999:blog-279123602024-03-07T16:52:39.759-08:00Primele 1001 de noptiAndreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.comBlogger42125tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-91036038839353763362007-11-19T11:08:00.000-08:002008-12-11T01:18:16.720-08:00<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiF15OLEha2OOinAvHBrrrrQLRGddwsxP7YNOjQ3mParLIrBCiyrWsF4RiQqfrineaUJ2SwAyqkrfqUFN9KrR4jC55MJewXpMnKsmibaunNCsCWhnKycei5aPkT1dMS_dY3ya8RGg/s1600-h/winner.jpg"><img style="display:block; margin:0px auto 10px; text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiF15OLEha2OOinAvHBrrrrQLRGddwsxP7YNOjQ3mParLIrBCiyrWsF4RiQqfrineaUJ2SwAyqkrfqUFN9KrR4jC55MJewXpMnKsmibaunNCsCWhnKycei5aPkT1dMS_dY3ya8RGg/s320/winner.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5134630771191418914" /></a><div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-74896750598004027942007-10-31T14:56:00.000-07:002007-12-13T02:36:01.935-08:001001+Pentru ca rapoartele de trafic imi semnaleaza ca oamenii inca mai trec zilnic pe aici, ma simt datoare sa lamuresc link-ul asta de-l lasasem prin noiembrie.<br />Blogul 1001 si-a implinit cele o mie si una de nopti de existenta. e un proiect incheiat, care initial trebuia sa se transforme in e-book ceea ce nu s-a mai intamplat din pacate, din lipsa de timp, de voluntari, de bunavointa, de sansa. Sper sa am vreodata vreme sa pun in ordine arhiva si sa o salvez pdf. Primul an din viata Irinei (scris pe Liternet) este deja frumos impachetat, daca-l doreste cineva, poate fi trimis prin mail. Noul blog se numeste "In Joaca" si este gazduit deocamdata tot pe blogspot. <br />Ce mai spune Irina, cum creste, ce-i populeaza visele si in ce situatii ne pune, puteti citi acum <a href="http://injoaca.blogspot.com"> aici </a>. <br />Le multumesc tuturor celor ce ne-au citit cu drag, tuturor celor ce au trecut 1001 la blogroll. Am castigat prieteni valorosi in acest spatiu si ma bucur ca am avut cu cine impartasi gandurile, trairile, spaimele.<br />Mai poftiti pe la noi:)<br />Cu drag,<br />Ada, Valu, Irina & Mitz<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com8tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-1366803405273181112007-10-15T02:00:00.000-07:002008-12-11T01:18:17.413-08:00Ce credeai tu, spaghetule?Stam la masa, fiecare cu un castron cu spaghetti in fata. Irina invata sa manance spaghetti. O amuza invartitul furculitei dar daca spagheta este prea lunga i se pare ca se ineaca si refuza sa mestece. De aceea mami le-a casapit pe spaghetti, le-a facut mici, mici, atat de mici ca aproape aluneca din furculita. <br />- Haide, Irina, gura mare! Repede, repede, ca fug spaghetele din furculita!<br />Deschide gura si face hap!<br />- Ce cledeai tu, spaghetule! Unde vloiai sa fugi?<br /><br />*****<br /><br />- Vino sa te pieptan. <br />- Nu!<br />- Irina, ne grabim, ii zic, cascand.<br />- Pune mana la gura cand casti, da ea sa schimbe subiectul.<br />- Ai dreptate! Pun mana la gura. Vino sa te pieptan!<br />- Ma duc in casuta!<br />- Si daca te duci in casuta ce crezi ca rezolvi?<br />- Daca ma duc in casuta ma vezi?<br />- Da, te vad. <br />Chiar daca o vad tot fuge, se ascunde in casuta de musama si isi iteste doar ciuful blond prin fereastra zdrentuita. <br />- Iesi de-acolo!<br />- Nu!<br />- Fac ce-a facut lupul!<br />Irina nu stie bancul cu "fac ce-a facut tata" dar stie ce a facut lupul din povestea cu cei trei purcelusi. Acesta este argumentul suprem.<br />- Nuuuuu! Nu sufla, ca ies!<br />- Vino sa-ti pun pullover-ul<br />- Nu!<br />- Vino sa-ti pun ghetutele.<br />- Nu!<br />- Irina, te iau pe sus!<br />- Nu!<br /><br />Fuge si se arunca in bratele lui tati, parca ar zice "Apara-ma de reaua asta" si el o ascunde, se aseaza intre mine si ea si rade, e dimineata, e deja tarziu, cum mai ajung la serviciu, gandurile astea mi se invart prin cap in acompaniamentul claxoanelor si al pick-hammer-elor din intersectie, e luni si incepem o saptamana noua...<br /><br />- Ce credeai tu, Spaghetule, imi face in ciuda barbatu-meu, invaluindu-se comod in armura argintie pe care fiecare tata o poarta macar o vreme in ochii fiicei sale. <br />- Bubitul meu! ii spune ea, privindu-l cu o admiratie netarmurita.<br />- Alo! Domnul este iubitul meu! Tu n-ai decat sa ti-i gasesti pe-ai tai la gradi si cand oi mai creste!<br />- Da?<br />- Da!<br />- Cand mai clec?<br />- Cand mai cresti.<br />- O sa am multi iubiti?<br />- Daaaa, multi, mamico.<br />- Cand mai clec o sa am multi iubiti.<br /><br />Colegul se ineaca brusc, din zambet da in ranjet, ascutindu-si deja in minte sabiile, palosele, cutitele de vanat logodnici si toate celelalte arme secrete ale tatilor de fete. <br /><br />- Ieri am vazut in statie la Razoare o pustoaica de vreo 16 ani, mi-a marturisit sotul, intr-o zi. <br />- Asa, si?<br />- Stii moda asta cretina, cu fusta stramta peste iegari d-aia sau cum le zice?<br />- Mnda, o stiu. <br />- Fetita asta stia ca e sexy, toata statia se uita la ea. <br />- Si tu de ce te uitai la ea?<br />- Nu puteam sa nu ma uit, era acolo.<br />- Si?<br />- Si primul meu gand a fost: fata asta n-o avea parinti?<br />- Bun gand!<br />- Am imbatranit! La dracu!<br /><br />Radu, Pastratorul Socotelilor, cel ce ma tot imboldeste sa ma apuc totusi si de lucruri serioase, mi-a confirmat azi ca suntem in cea de-a omiesiuna zi. Irina s-a nascut la ora 17.30 pe 18 ianuarie, in anul 2005. <br />Daca ar fi sa raman fidela conceptului de omieuna, astazi ar trebui sa inchid acest jurnal. Cand am inceput sa scriu despre Irina, scriam cam o data pe saptamana si jurnalul ei aparea pe Liternet. Aveam atunci timp si de proiecte literare si de citit la umbrelute, la cafea, in vreme ce micuta isi dormea somnul de frumusete in carucior, langa mine. Pe masura ce Irina a crescut, timpul meu s-a imputinat. Inca mai citesc - in special pentru documentarele pe care sunt platita sa le scriu ori cartile pe care le traduc. In ultimul an am scris tot mai rar dar m-am straduit sa pastrez momentele cheie. <br />Ziua 1001 este borna mea personala, sarbatoarea mea privata, in care ma felicit ca am supravietuit si ca fetitei ii merge bine. <br />Ma mustra constiinta cand ma gandesc ca am aruncat-o in lume cam de frageda. La doi ani si noua luni, Irina lipseste de-acasa ca un adult care munceste cu norma intreaga. Plecam dimineata in jur de ora 8 si o aduce microbuzul in jurul orei 18. Nu pare sa fie afectata, ba chiar ii place la gradi, acum merge cu zambetul pe buze, imi da si-un pupic sa am de drum. A invatat o multime de lucruri, ii plac cartile, stie sa-si porneasca si sa-si opreasca dvd-urile, se spala constiincioasa pe dinti si chiar a reusit sa isi convinga burtica proprie ca ea e seful: "Eu sunt tefu' bultico! Ai auzit!? Eu sunt tefu'". Mananca singura, se spala pe dinti, isi aprinde singura lumina in camera, a invatat sa se dezbrace singurica ba chiar si sa isi puna ghetutele reuseste. ("Iri, te-ajut?" "nu, nu, ma decuc!"). Ii ia juma' de ora, dar cine numara minutele? <br />Inainte ma extaziam in fata zambetelor si a privirilor ei albastre. Acum se extaziaza necunoscutii care simt nevoia sa-i puna mana pe capsor si sa-i rasuceasca nitel carliontii, m-am gandit chiar sa pun taxa si sa n-o mai scot in lume fara un carton pe care sa scriu "NU pune mana, NU e Vasilica". Dar oamenii o privesc cu bunavointa, "frumoaso!" i se arunca din toate partile si cand mai indraznesc sa multumesc pentru compliment, mi se spune "Nu-mi multumiti mie, ca nu eu am facut-o". <br />Dialogurile noastre, mici reprezentatii de anduranta la de ce-uri inlantuite pana peste limita omeneasca a oricarei rabdari, observatiile ei (uite un melc, melc codobelc! unde mamico? acolo sus - zice ea aratand cu degetelul spre un panou de reclama, da, chiar ca seamana, e un melc mai ciudat dar aduce cu un melc) si comentariile la adresa Domnului Sofer care pune frane brusc si conduce in viteza mare, deci e zmeu, pozele involuntare si lectiile de buna purtare (nu-i frumos sa tipi! nu mai da din picioare! nu mai impinge carutul) pe care Irina le primeste in autobuze sunt mai interesante decat nunta pe neve care picura din difuzoarele din autobuze. <br />Saptamana trecuta, dupa ce am batut vreo saisprezece magazine cautand hainuta potrivita pentru vremurile reci, ma intorceam spre casa nu cu una, ci cu doua hainute, o pereche de ghete asortate, inca niste ciorapi, vreo patru carti, lapte si alte prostii. Din 16 articole cumparate, in general 14 sunt pentru Irina. Ma certam in gand ca iar am cheltuit prea mult. Imi spuneam eu mie ca am nevoie de ajutor specializat, de cineva care sa-mi dea peste degete cand iar cumpar jucarii la care ea se va uita fix cinci minute. Si pe urma m-am intrebat unde-as fi fara ea si ce-as face, cum as trai fara sa o aud strigand la orele mici ale diminetii si din toate puterile: MAMI, DORMI? DESCHIDE OCHII, MAMI!<br />Cred sincer ca mamelor li se schimba irevocabil chimia creierelor. Am supravietuit celor o mie si una de nopti! Am supravietuit disperarii ca-mi va muri copilul in somn in primele trei luni de viata, am reusit sa depasesc isteria alaptatului si pe cea a diversificarii alimentatiei, am reusit sa ma intorc la serviciu si sa ma despart de ea in fiecare zi, am putut sa-mi desclestez mainile de pe gardul gradinitei, am avut curajul sa o las sa circule prin Bucuresti fara mine. Am reusit sa accept ideea ca sunt momente in care nu ma vrea langa ea si momente in care doar pe mine ma doreste.<br />- Pe cine iubesti tu mai mult si mai mult? Pe mami sau pe tati?<br />- Pe Gabi!<br /><br />La noapte se implinesc o mie si una de nopti de cand ma rog la Dumnezeu in numele unui inger. Iar Dumnezeu, in bunatatea lui imensa, ne-a daruit-o asa, minunata, noua pacatosilor, pe copilita aceasta care se recomanda senina "I-li-na Oana Vutecu Demighian, tlei ani".<br />Azi, in cea de-a o mie si una dimineata a existentei noastre, Irina m-a rugat sa-i spun o poveste. Era opt si douazeci. Era deja tarziu. Ce importanta mai avea ca intarziem. I-am citit. A fost, intamplator, povestea Printesei Chihlimbar si a Inorogului din Labirintul Fermecat. <br /><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEipz4KVRcaUjpMutx7GzlUCJ49lj1Zw794yTGFlF5aF6oxk1W4cvfzCDHiZZFXHLiVfbnjYdVnsTVBPTQRLs-me7QmxtUtSYkhOzq2jcpg-aTc36UttI3ek6wyrabDubEfAB-dFsg/s1600-h/DSC00021.JPG"><img style="float:right; margin:0 0 10px 10px;cursor:pointer; cursor:hand;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEipz4KVRcaUjpMutx7GzlUCJ49lj1Zw794yTGFlF5aF6oxk1W4cvfzCDHiZZFXHLiVfbnjYdVnsTVBPTQRLs-me7QmxtUtSYkhOzq2jcpg-aTc36UttI3ek6wyrabDubEfAB-dFsg/s200/DSC00021.JPG" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5121600977115876418" /></a><br /><br />- Acum citec eu, un pic, un pic! Uite-atat de un pic.<br />- Bine, mamico, acum citesti tu.<br />- A fost odata un caa'teeel... <br />- Asa...<br />- Ui-te-aasa!<br />- Ahaaa!<br />- Cu mii de tu'nulete'n el...<br />- Nu zau!<br />- Chial aaaa-sa!<br />- Mai, tu ma pacalesti, asta nu e poveste, e cantecel!<br />- E pove'te!<br />- Ba e cantecel!<br />- Ba e pove'te!<br />- Bine, e poveste!<br />- Ce cledeai tu, mamico?<br /><br /><br />THE END<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com8tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-21881099818373528162007-10-08T23:16:00.000-07:002007-10-08T23:35:48.597-07:00O lume minunataIn fiecare zi, Irina cucereste pe cate cineva. Are darul de a-si face prieteni instant: de la vanzatorul de la chioscul din coltul strazii pana la diversi calatori cu care impartim traficul de dimineata, toti ii zambesc, ii raspund la ocheade si la "bau"...<br />Inainte sa vina Irina pe lume, am trecut intr-o seara pe langa o Dacie albastra, una dintre cele ce abia se mai tin pe roti. La volan - un barbat. Pe canapeaua din spate - doi copii - sa tot fi avut pana in cinci ani. Topaiau atat de tare incat masinuta, prea veche sa mai faca fata acestui tip de socuri, se clatina ca o barca prinsa in furtuna. Mi-amintesc ca atunci ne-am amuzat, si eu si Valu. Era atata bucurie in Dacia veche, iar taticul celor doi era atat de calm si ne-a ridicat din umeri atat de resemnat incat n-am putut sa nu zambim. Era o avanpremiera palida a ceea ce ne asteapta pe toti cei ce ne incumetam sa aducem pe lume copii. Acum ma scald si eu in fiecare dimineata in acelasi tip de zambete - usor compatimitoare, dar pline de bunavointa - pe care Irina le culege de la cei cu care ne intalnim. Sunt oameni pe care nu-i vom mai vedea probabil niciodata, dar care pret de cateva minute isi concentreaza atentia pe micuta blonda-cu-zambet-luminos care pierde castane printre picioarele calatorilor, cere numere de magie, isi da cu parerea despre lume sau il imita pe Tigrila (un pui de tigru care crede ca stie sa vorbeasca pe limba tigrilor). In fiecare zi, cineva se apleaca, din proprie initiativa, sa ma ajute sa dau jos caruciorul din autobuz. In fiecare zi ii refuz politicos ("Nu, multumesc, avem metode proprii") si le zambesc. Irina le face cu mana si le spune Good-bye. <br />La gradi e intampinata tot cu zambete: doamna Doina, bucatareasa care ii gateste separat in fiecare zi, domnul Nicu, soferul care o propteste intre doi baieti de cate ori merg pe undeva cu masina, Carolina - care sta langa ea la pranz si-i da sa manance in vreme ce ea ii admira pe ceilalti copii care se descurca singuri, Liliana care a invatat-o cantecelul cu castelul cu o mie de turnulete... E de-ajuns sa-i priveasca si sa le zambeasca si i-a cucerit. <br />E-o lume minunata...<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-20881482902904802312007-10-04T10:25:00.000-07:002007-10-04T10:39:02.622-07:00A iubi, iubire- Ma iubesti?<br />Il privea in sus, asa, a mirare, astepta raspunsul lui cu sufletul la gura. L-am vazut rezemandu-se de tocul usii, gata-gata sa scape din mana cutia de lapte din care tocmai ii turnase si pisicii in farfuriuta.<br />- Da, Irina, te iubesc. Dar de ce ma intrebi?<br />- Asa. <br />S-a sucit pe calcaie si ne-a lasat pe amandoi, cu gura cascata, privindu-ne cam fara sa ne vedem. <br />- Hai c-am trait s-o aud si pe asta. <br /><br />De cand merge la castel (asa o pacalim in fiecare dimineata: hai la gradi, la castel) Irina a invatat despre iubire. Prima oara a pupat-o numitul Luca. Ea l-a impins, el s-a lovit de perete, apoi el a plans... Eu am certat-o.<br />- Irina, nu-i frumos sa-l impingi pe Luca. Daca te impinge si el pe tine?<br />A doua zi, inevitabilul s-a produs. Luca a pupat-o. Ea l-a impins. El a impins-o. Ea s-a suparat si n-a mai vrut sa-i dea jucaria. S-au certat. End of story.<br />La cateva zile dupa aceasta intamplare, cand am intrat in sala de mese, o multime de glasuri subtirele s-au impletit prin aer:<br />- Iiiii -riiiii-naaaa! <br />Ai fi zis ca Elvis a urcat pe scena. Andrei (nu, nu Luca. Andrei. Altul.) a sarit in picioare si a venit sa o pupe, apasat, pe obraz. Ea s-a sters cu dosul palmei si m-a privit aproape plangand.<br />- Mai, al cui esti tu? m-am simtit datoare sa-l intreb pe prichindel pupacios.<br />- A lu' mami si a lu' tati!<br />- Nu, zau! Si cu ce se ocupa parintii tai?<br />- Sunt la sevici!<br />Asa intrebari, asa raspunsuri...<br />Luni, in microbuzul gradinitei, luptandu-ma sa-i pastrez pe toti asezati, pe cand ne taram pe strazile aglomerate ale Bucurestiului, a trebuit sa despart doi frati care se paruiau. <br />- Tu, stai jos. Tu, treci langa Irina, ai sa stai cu noi.<br />Din vorba in vorba am aflat ca-l cheama Ovidiu si ca tata are un Mercedes si in spate un televizor mic si cand se duc in concediu le pune filme sa nu se plictiseasca. Apoi, m-a intrebat daca eu sunt mama Irinei. I-am confirmat. Pe acelasi ton ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, mi-a trantit-o verde in fata:<br />- Eu o iubesc pe Irina.<br />Fiica-mea se pisicea pe langa el, batand din gene frumos, gata-gata sa-l pupe.<br />- Serios? O iubesti? Atunci sa ai grija de ea. <br />Seara s-a intors cu microbuzul, incadrata de doi baieti, dintre care unul sigur era Ovidiu. <br /><br />Si tot atunci, mi-a pus si mie sentimentele la incercare.<br />- Tu ma iubesti?<br />- Da, Irina, te iubesc. Tu ma iubesti?<br />- Nu.<br />- Bine, Irina, atunci nici eu n-am sa te mai iubesc.<br />S-a gandit cateva secunde si-apoi a zis:<br />- Ba te iubec. <br />- Asa, brusc?<br />- Da.<br />- De ce ma iubesti?<br />- Pentru ca tu faci multe minuni.<br /><br />M-am linistit. Am spatele rupt, mi-e greu sa ma aplec, alerg zilnic cu caruciorul pana la gradi, stau ca pe jar la serviciu, o astept cu bratele deschise cand se intoarce dupa-amiaza, ii citesc inca o data si inca o data si inca o data povestea aia si pe urma si pe cealalta, mai tip, ma mai supar, uneori mai si plang, de nervi, de frustrare, de oboseala, de ciuda ca am tipat la ea cand mi-a intors fundul sau cand a dat cu scaunul de podea, dar ea ma iubeste. Pentru ca fac multe minuni.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-58721845940837155772007-09-04T00:06:00.001-07:002007-09-04T00:06:40.731-07:00Unde eeeeeeeti tu maaaami...Ne-am luat la revedere de la doamna Ana, bona noastra, de care ne-am despartit cu parere de rau. Inainte sa plece insa, i-a plantat un grauncior de idee Irinei in capsor:<br /><br />- Vleau un flatiol.<br />- Ce vrei?<br />- Un flatiol.<br />- Pai tu stii ce e ala fratior?<br />- Da!<br />- Ce e?<br />- Un copil... cu mamica lui si alt copil.<br />- Cam asa. Dar de ce vrei tu un fratior?<br />- Sa ma joc cu el.<br />- Si cum sa fie?<br />- Galben.<br />- Esti sigura ca vrei un fratior?<br />- Da.<br />- Pai daca o sa avem un fratior, va trebui sa-i dai patutul tau de bebelus. Ce zici, i-l dai?<br />- Nu! Vleau un flatiol male, sa doama in patu' male!<br />- Si va trebui sa-i dai jucariile tale.<br />- Nu, nu, sunt ale mele jucaiiile.<br />- Uite ce-ti propun: maine la gradi te uiti cu atentie la copii si iti alegi un fratior. Mi-l arati mie si o sa zicem ca ala e fratiorul tau, e bine asa?<br />- Da.<br />- Dar nu-l mai aducem acasa, sa nu planga mamica lui dupa el. Bine?<br />- Bine.<br /><br />De la discutia asta au trecut vreo zece zile, timp in care Irina nu si-a gasit fratior. Mai cautam. Intre timp imi povesteste in fiecare zi ca a plans dupa mami la gradinita, desi educatoarele sustin contrariul.<br />Sambata dimineata, cand nu ne-am dus la gradinita, Irina cere voie (nu stiu cine a invatat-o dar e dulce cand lasa asa capsorul intr-o parte si zice: "ma lasi mami? sau nu ma lasi?") sa se uite la "minimac" in tadulie ("su-fra-ge-ri-e, Irina!" "Ta-du-li-e!"). Eu trebaluiam in bucatarie, pregateam 6 feluri de mancare asortata la ce capata copiii la gradinita dar ea nu poate sa manance pe motiv de bube alergice. Si-o aud:<br />- Unde eeeeeti tu, maaaaami... De ce m-ai lasat aiti, maaaaaaaami...<br />Ma duc siderata in sufragerie si gasesc copila stand picior peste picior pe canapea si jeluindu-se cu ochii spre tavan.<br />- Ce-ai mamico?<br />- Asa plangea Ina la gladi, ti-am zis ca sa stii si tu!<br /><br />Si ca sa-mi incep bine saptamana, ieri dimineata, pe la Eroilor, in plin autobuz 122, Irina se ridica din carucior si striga:<br />- Faaaaaac pipipipipipi!<br />Tragedie, dezastru, ce ne facem, ce rusine, ma si vedeam huiduita de calatori ca face copilul pipi pe podeaua autobuzului.<br />- Irina, esti fetita mare, sa nu faci pe tine ca ne facem de ras! Tine-l bine pana la gradi, ne-am inteles?<br />- Da. A-nchis usa Ina! Nu face pipi pe ea! Face la buda mica!<br />Am alergat intr-un suflet, de la Berzei pe Transilvania, rugandu-ma la toti sfintii sa nu cumva sa patim Rusinea. Ei bine, copila a reusit sa nu pateze obrazul familiei si caruciorul cel nou ("losu, mami, losu e culoalea mea plefelata"). Am fost mandra de ea. Si ca recompensa, dupa ce a dormit pentru prima oara la gradi (fara pampers, spre uimirea mea) ne-am dus in Cismigiu. Unde am reinceput dansul ploii pe langa budele care doar ecologice nu sunt.<br />- Sunt mizelabile, mami, budele astea, a observat pana si copila.<br />- Sa nu pui mana pe nimic!<br />- Nu pun mana! Nici tu sa nu pui mana!<br /><br />Azi am dus-o impreuna cu tati la gradi si si-a luat la revedere de la mine fara sa mai planga. Insa ieri m-a avertizat:<br />- Cand Ina o sa fie male si mami o sa fie mica, Ina o duce pe mami la gladi si pe ulma pleaca la sevici.<br />- Si mami ce face la gradi?<br />- Se joaca, deseneaza, modeleaza...<br />- Si tu ce faci la serviciu?<br />- Lucleaza mult Ina! Asa o sa fie cand Ina e male si mami e mica...<br /><br />Ma si vad pe la 75 de ani, cu mainile inclestate pe gardul azilului si Irina fluturandu-si manuta si zicand: pa mami, acu tre sa plec eu la serviciu.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-37359584103018392392007-08-23T03:32:00.000-07:002007-08-23T03:39:43.236-07:00Jurnal de gradinitaLuni, 20 august<br />Astazi Irina a inceput gradinita. Are doi ani si opt luni si doua zile si de azi, merge cu mami la serviciu. Amandoua la serviciu: mami la birou, Irina la gradinita. Plecam dis-de-dimineata, Irina ii explica lui tati ca se duce sa vada un castel mai frumos (mai frumos decat ea stie ce) si apoi tranteste un bye-bye relaxat. Pe drum, canta. In autobuz se pisiceste. Povesteste oricui vrea sa o asculte ca se duce la gradi si acolo o sa se dea in leaganul rosu. A mai fost la gradi in vizita. Ajungem devreme, suntem doar noi si inca vreo trei-patru copii.<br />Dupa vreo jumatate de ora de leganat si topait, vine si educatoarea. Carolina... E draguta, o ia in brate si Irina incepe instant sa o mangaie pe par asa cum ma mangaie si pe mine cand strabat strazile orasului cu ea ghemuita in brate, ditamai copiloiul... La ora mesei, imi sopteste complice "mami, hai sa plecam de-aici", doar-doar oi pricepe ca s-a terminat distractia si e cazul sa ne lasam de bancuri, sa mergem in parc, la lebede, la tobogan si la celelalte placeri obisnuite. Dar nu putem sa plecam de-aici asa ca se aseaza cuminte si incepe sa guste din cheerios<br />Plec repede, candva intre a doua si a cincisprezecea lingurita, nu inainte de a-i recita iar litania: "te joci putin si la 12.30 vine mama sa te ia acasa, sa papi si sa dormi in patutul tau".<br />Stau cu ochii pe ceas, imi vine sa ma duc tot timpul sa o iau de-acolo, dau telefon, nu raspunde nimeni, intru in panica, in sfarsit ma suna directoarea gradinitei: buna ziua, sunt mama Irinei, ce face? urla? Nu urla, dar nici nu sare intr-un picior...<br />la 12.15 zbor pe strazi...<br />O gasesc trista, spunandu-si ei si celor dispusi sa o asculte:<br />"n-a venit mami!". Un alt copil incepe sa planga, semn ca e ora de plans si brusc toti isi amintesc ca n-a venit mami si plang pe cinci voci, a mea cu capsorul usor lasat intr-o parte, doua degete in gura si canuta de apa stransa la piept.<br />O iau in brate, gata, gata a venit mama! Hai sa mergem acasa, spune la revedere, ne vedem maine.<br />Spune, dar nu e convinsa.<br />- Ti-a placut la gradi?<br />- Da.<br />- Mai vii?<br />- Nu.<br />- De ce sa nu mai vii? Mi-a spus doamna ca ai desenat frumos.<br />- N-a desenat Ina!<br />- Ei cum nu... Si ca ai modelat plastelina.<br />- Nu.<br />- Da' ce-ai facut?<br />- Am asteptat-o pe mami!<br />... Si-a fost ziua-ntai...<br /><br />Marti, 21 august<br />Ieri a fost rau. Dar azi e mai bine. Ieri am mers la pediatru pentru exudat si tot drumul Irina s-a vaitat ca vrea acasa, nu la doctor ca-i face injectie, nu la gradi, acasa cu mama, acasa la mami, sau macar acasa la buni Gabi, oriunde dar numai acolo nu.<br />-Nu mai plange ca n-ai de ce, nu-ti face nimeni injectie, i-am zis, si daca vrea doamna doctor sa iti faca injectie, mami te ia in brate si fugim.<br />- Daca vlea sa faca ijectie, mami te ia in blate si fugiiim, repeta ea cu buza tremurandu-i a plans.<br />- Dar eu nici nu stiu sa fac injectii, i-a zis senina doamna doctor.<br />- Nici vaccin? a intrebat Irina, cu jumatate de gura.<br />- Nici vaccin.<br />Cu chiu, cu vai am facut-o sa deschida gura, promitandu-i cate in luna si in stele, bomboane si jucarii - n-a fost chip, doar cand a prins-o pediatra de nas a catadicsit sa deschida gura laaarg, ca un peste scos din apa. apoi, tot drumul s-a rugat de mine sa mergem acasa nu la gradi, ca e cuminte si se joaca frumos in camera ei.<br />- Nu se poate, mami trebuie sa mearga la serviciu, tu trebuie sa mergi la gradi.<br />- Nu la gradi! Acasa la mami!<br />- Si cine sta cu tine?<br />- Mami!<br />- Si la serviciu cine se duce?<br />- Ina!Lucleaza ina un pic, un pic...<br />- Nu mai bine mergem impreuna pana la gradi si tu ramai la copii si mami merge la birou?<br />- Nu la copii!<br />Cand s-a vazut din nou in mica sala de mese, a inceput sa planga. Mai intai a plans Sara, apoi a plans Irina. E de-ajuns sa lacrimeze unul si apoi corul bocitoarelor se extinde, vaietele sunt duplicate la nesfarsit, pe cateva voci subtirele, toate incantand aceleasi cuvinte: unde e mamaaaaaa?<br />- Nu ramanem aici, mami. Plecam de aici, suspina infanta invartindu-si prosopelul intre degetele.<br />I-am sters lacrimile. I-am spus: mama se intoarce. Si-am plecat cu sufletul rupt, fara sa ma mai uit inapoi, cu toata vina in carca. Dar nu m-am uitat inapoi. La 12.20 eram din nou la poarta, dar spre ghinionul meu, bona deja o luase, erau pe drumul spre casa.<br />A mai plans, mi-au zis. Dar nu tot timpul. Si o sa se obisnuiasca, peste vreo doua saptamani... Desigur sunt si unii care si la 4 ani jumate plang. Dar se vede ca Irina e un copil linistit si nu are de ce sa nu se adapteze. A colorat, a mancat tot. S-a luminat la fata cand a vazut-o pe bona. Acasa s-a trezit tarziu, am patrulat prin fata usii ei dimpreuna cu pisica mai bine de jumatate de ora tot asteptand sa se trezeasca: eu inainte, pisica dupa mine, fluturandu-si coada si mieunand a jale...<br />- Ai vazut ca ai gasit-o acasa pe mami cand te trezesti? am auzit-o spunandu-si, ei insisi dupa vreo trei sferturi de ora de la trezire.<br />Nu-i plac copiii. Nu se joaca. Nu deseneaza, nu modeleaza... Asta daca e sa te iei dupa ea. Educatoarele spun altceva. Ieri, Irina s-a dat in leagan si a cantat bine, merci, in vreme ce muma-sa statea ghemuita pe un fotoliu, in mijlocul unui urias proces de constiinta, spunandu-si ca mai bine se lasa de serviciu si sta acasa sa pazeasca plodul.<br />Dar azi dimineata ne-am trezit la timp, Irina a vrut sa manance acasa la mami, s-a bucurat de periuta noua de dinti si de pasta de dinti cumparate pentru gradi, i-am povestit de Mos Craciun care o sa vina si la gradinita cu cadouri si acolo chiar o sa poata sa-l vada... I-am povestit cum era cand mergeam eu cu mama mea la gradinita, i-am facut capul calendar. Am mintit-o ca educatoarea Carolina cam seamana cu mami, are parul la fel de lung si de negru ca si mami si daca te uiti bine la ea, parca o vezi pe mami, nu-i asa? Apoi ne-am dat amandoua cu acelasi parfum ("si daca ti-e dor de mami mirosi manuta si stii ca mami e aproape") si si-a luat la revedere de la tati, ceva mai linistita. "Pa tati, Ina pleaca la gladinita!".<br />Sigur ca iar a inceput sa planga cand am intrat pe strada cu gradinita:<br />- Nu la gradi, mami, nu la gradi...<br />- Ba la gradi, mami! Fix la gradi! Nu mai plange. Tu stii de ce plang copiii la gradinita? Pentru ca nu inteleg de ce sunt acolo. Dar tu esti mare si intelegi: mamicile trebuie sa mearga la serviciu, copiii la gradinita. Dar intotdeauna copiii se intorc acasa la ei, la jucariile lor, in fiecare zi. Tu daca vezi vreun copil plangand, sa te duci la el si sa-i spui: nu mai plange, ca se intoarce mamica ta, mi-a zis mie mamica mea...<br /><br />In ciuda speech-ului, in ciuda tonului meu optimist, in ciuda faptului ca am lasat-o in leaganul rosu care ii place atat de mult, tot in lacrimi am lasat-o. Pentru ca Sara a plans, si daca Sara plange, si Irina plange. Dar am plecat cu inima mai usoara. Ioana, cea de-a doua educatoare mi-a spus ca ieri, cand s-a dat in leagan, Irina a cantat. Si cand Irina canta, inseamna ca-i e bine. Pentru ca Irina nu stie sa se prefaca.<br /><br /><br />Joi, 23 august<br /><br />azi pot sa scriu despre bucurie, desi a fost o zi ciudata, in care ni s-a rupt carutu-n drum si l-am abandonat langa un stalp dupa ce Irina i-a multumit frumos ca a carat-o vreme de trei luni. Am strabatut distanta dintre statia de autobuz si gradinita cu ea in brate, cantandu-mi in ureche "Vaservaser, dungadunga, polmollaits" - nu ma intrebati exact la ce se refera, habar nu am, dar sigur pall mall lights fumeaza soacra-mea. Pana am ajuns la poarta gradinitei a fost ok. Cand am sunat la interfon sa intram in curte a inceput sa tipe: Vreau acasa! Mami, du-ma acasa, vreau acasa!<br />Am dus-o in sala de mese, am asteptat sa se spele pe maini, apoi am pupat-o si i-am zis: ne vedem la 12.30!<br />Si-am plecat iar, si-am avut timp pana am intrat in prima sedinta de dimineata sa ma gandesc si ca poate e prea devreme, ori poate nu e gradinita asta o idee buna, sau poate ar trebui totusi sa mai caut o bona, sau sa ma duc cu caciula in mana la soacra-mea sau sa imi dau demisia acum de dimineata, ca tot sunt ambii sefi prezenti...<br />Dar la 12.20 cand m-am intalnit cu doamna bona in poarta gradinitei ma re-resemnasem cu gandul ca asta e, la 1 ea pleaca si mai bine sa stiu fata langa mine, nitel plansa dar aproape...<br />Ei bine, era tot in sala de mese, m-am uitat fix in ochii ei fara sa o vad din cauza soarelui puternic. Ea insa m-a vazut si s-a ridicat imediat, a venit spre mine alergand, cu ochii sclipindu-i de bucurie si cu un zambet intins pe toata fata... N-a fost niciodata atat de bucuroasa ca ma vede. Mi-a umplut sufletul si m-a linistit pe loc, mi s-a aruncat in brate razand si chiuind: "mami, mami!". E bine! Mi-au zis toate educatoarele, e bine, s-a linistit, n-a mai plans, a mancat tot, a ascultat povestea, a modelat plastelina... Sigur a modelat plastelina, pentru ca mici bucatele erau lipite de pantaloni, probabil s-a si asezat pe ce a modelat.<br />Si pentru ca mi-am ridicat piatra de pe inima, acum pot povesti si despre ziua de ieri.<br />Ieri la gradinita Irinei au venit doi clowni si un teatru de papusi. In mijlocul reprezentatiei, cand toti copilasii priveau papusile cu ochii mari, Irina s-a ridicat in picioare si a spus foarte hotarata, desi nimeni n-a intrebat-o:<br />- Vine mami! <br />Toata lumea s-a induiosat, cand imi povestea faza asta directoarea gradinitei zambea asa, a lacrima mica, iar eu m-am topit, dar m-am si bucurat pentru ca inseamna ca Irina a inteles ca mami chiar vine!<br />Atat de incantata a fost de teatrul de papusi incat toata ziua acasa l-a pomenit pe numitul Vasilica. Mi-am inchiput ca pe vreuna dintre papusi o chema Vasilica, am descoperit insa seara, la povestea de dinainte de culcare ca e un iepure dintr-o carte, nu stiu exact ce anume din piesa de teatru i-a amintit de familia Bocanila si de casuta lor pe care o vopsesc de zor in diferite culori. Poate teatrul de papusi? Poate ca a fost vorba de culori? N-o sa stim niciodata.<br />Am aflat insa ce crede Irina despre camile.<br />- Camilele sunt roscate si au coada stufoasa... si mananca mancare mare.<br />- Cum adica mancare mare?<br />- Adica legume moaaari si apa.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-40895658603840111412007-07-25T12:46:00.000-07:002007-07-25T12:58:56.302-07:00(im)Perfectul simpluIntru tiptil in camera ei <br />- Mami, mami, şopteşte.<br />- Şşşşş! Să nu ne audă tati, că ne ceartă că nu dormi. Hai să-ţi spună mama "Tatăl nostru"<br />- Adineauri nu a făcut mami Tatalnotu.<br />- Aşa e, de-aia a venit mama. <br />- Masaş vlea Ina. De-aia stă aşa pe bultică. Face mami masaş.<br />- Şşşşş...<br />- Nu facem gomot...<br />- Vrei să mai deschid puţin fereastra? Mi se pare cam cald.<br />- Nu, că intră tântalii.<br />- Nu intră, că tati tocmai a pus plasă nouă de ţânţari...<br />- E abastu.<br />- Da, mămico, e albastră<br />- Ci lântu e abatu.<br />- Vântul e albastru?<br />- Da!<br />- Bine!<br />- E noapte!<br />- Da, mămico, e noapte. Hai, închide ochii.<br />- E noapte ci a apălut luna ci teeeleleee.<br />- Aşa e, taci din gură şi dormi.<br />- Unde e luna?<br />- Pe cer.<br />- Unde e soalele?<br />- S-a dus la culcare.<br />- Luna tă pete soale.<br />- Luna stă peste soare?<br />- Da! Unde e luna?<br />- Pe cer!<br />- Aaaa uite-o! S-a dat mai aşa Ina să vadă luna. Uite-ooo. Dă cu piciolutu Ina, aşa. Să plece luna să vină soarele.<br />- O să vină mâine dimineaţă soarele.<br />- Tlage luna în camelă Ina, ca să nu intle soalele... Să ne apele de soale luna ata!<br />- Ahaaa...<br />- E ulâtă luna asta.<br />- Nu e urâtă, mămico. Uite ce luminoasă e şi are şi raze...<br />- Unde sunt lazele?<br />- Uite-le în jurul lunii... Hai, închide ochii.<br />- Nu, că nu mai vede luna Ina. A inchis ochii Ina ci nu mai vedea lunaaaa...<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-44357316704032220442007-07-18T00:00:00.000-07:002007-07-18T01:05:54.803-07:00Domnişoara DumnezeuZilele trecute, pe neaşteptate, Irina a făcut un salt intelectual uriaş. Dacă până acum întrebarea prin care încerca timid să-şi lărgească orizonturile era "unde e...", într-o fracţiune de secundă, în seara zilei de 16 iulie 2007, draga domnişoară a trecut la un alt instrument, de care ne-am temut, dar pe care l-am aşteptat cu nerăbdare. <br />Cocoţată pe masa de înfăşat (pe care încă se desfăşoară ritualul îmbrăcatului în pijamale), Irina discuta cu tati despre ce urmează să se întâmple.<br />- În ce pat dormi în seara asta?<br />- În patul mic. <br />- Sigur vrei să dormi în patul mic?<br />- Nu, în patul mare!<br />- Bine, o să dormi în patul mare. Acum te îmbrac, mergi să papi cu mami şi pe urmă faci nani.<br />- Unde e nani?<br />- Nani e în pat. <br />- De ce e nani în pat? <br />- Andaaaa! <br /><br />Auzindu-i panica din glas, am presupus că s-a întâmplat ceva îngrozitor. <br />- Irina a întrebat de ce!<br />- Poate ţi s-a părut!<br />- Nu, nu mi s-a părut...<br />Am înghiţit în sec şi am zâmbit cât am putut de optimist. <br />- Asta e, odată şi odată tot trebuia să se întâmple şi asta. <br /><br />Dar de ce atâta groază de "de ce"-uri, o să vă întrebaţi. Mi-amintesc că pe la şapte ani, exasperat de întrebările mele care începeau cu "ce înseamnă" şi "cum adică", tata mi-a pus dicţionarul în braţe şi m-a invitat să aflu singură diversele informaţii pe care el deja nu mi le mai putea oferi cu la fel de multă amabilitate. Dacă ar fi să facem un calcul scurt, ne aşteaptă aproximativ 4 ani în care va trebui să răspundem la "de ce"-urile Irinei, care deja ne-a demonstrat că poate pune întrebări năucitoare: <br />- Irina, nu-l mai necăji pe Mitz că o să-şi ia lumea în cap, mămico!<br />- Unde e lumea?<br /><br />În aceeaşi seară, pe când eu presupuneam că fetiţa doarme, trecând pe lângă camera ei, am auzit-o bolborosind şi-am deschis uşa încet, încet. Stând în genunchi cu spatele spre restul lumii, Irina exersa noul instrument, întrebându-l pe Dragonelul de pluş:<br />- De ce e dunga aia acolo?<br /><br />Dunga aia era tăblia patului, iar bietul Dragonel părea deja copleşit. <br />- Trebuie să notăm undeva data de azi, mi-a zis soţul.<br />- N-ai cum să uiţi că a început să întrebe "de ce" chiar în ziua aniversării căsătoriei noastre. <br />- Tu crezi că e o simplă coincidenţă chestia asta?<br />A reuşit să pareze perna care a zburat spre nasul lui dinspre canapea.<br /><br />În week-end, Bunica a dus-o pe Irina la gară, să vadă trenurile.<br />- A tost la gală Ina!<br />- I-auzi! Şi ce ai văzut acolo?<br />- Tlenuli! Elau maaaali. Unul vine, altul pleacă.<br />- Şi unde se duc trenurile, mămico?<br />- La gaaală!<br />- La altă gară! Şi te-ai urcat şi tu în tren?<br />- Nu, nu ne dă voie.<br />- Cine nu vă dă voie?<br />- Nenea conductolul.<br /><br />Încântată de trenuri, Irina mai vrea să meargă la gară şi altă dată dar înainte de asta îi trebuie câteva lucruri noi.<br />- O vioală mică vlea Ina! Ci una pentlu mami, ci una pentlu Ana. Să cânte la vioală Ina!<br />- Păi tu ştii să cânţi la vioară?<br />- Da!<br />- Cum se cântă la vioară?<br />- Cu guuuula. <br />- Nu, Irina, la vioară se cântă cu arcuşul.<br />- Cu alllllcuuuuşul.<br />- Bine, o să îţi luăm o vioară. Şi altceva ce mai vrei?<br />- Ci un piaaaan. <br />- Şi un pian deci. Bine. Când era mic, tati a avut o vioară mică, pentru copii. Când se trezeşte tati, te duci la el, zâmbeşti frumos, baţi din gene şi spui: Tati, te rog frumos să-mi dai vioara ta cea mică. Sau şi mai bine, când mergi la Gabi...<br />- Tâmbătă melgi la Gabi!<br />- Sâmbătă, când mergi la Gabi, îi ceri vioara tatei. Îi spui: Gabi te rog dă-mi vioara lui Valu. Ai înţeles?<br />- Da. <br /><br />În mai puţin de 30 de secunde, Irina a dispărut din bucătărie. Nu era nicăieri. Am găsit-o în dormitor (era doar 7.30 dimineaţa) călare pe tati, strigând din toate puterile:<br />- Tati vleau vioaaala ta miiicăăă! Log mos, taaaatiiii! Ina vlea vioaaaalaaaa.<br /><br />Am reuşit să o iau pe sus înainte să îl trezească şi să compromită orice şansă de a căpăta vreo vioară mică, vreodată în această viaţă. Dar pasiunea ei pentru artă nu se opreşte aici. Mai nou, din cauză că "flige aelul" îi umplem timpul cu acuarele şi vopsele de pictat cu degetele. <br />- Vlea să picteze Ina! Vlea pictulile. <br />- Nu picturile, mama, culorile.<br />- Culolile! Vlea pensule Ina. <br /><br />Unul dintre seturile mele de pensule de machiaj a fost sacrificat pe altarul tânărului talent. Irina foloseşte pensulele pentru a se picta pe mâini cu guaşele. Vopselele pentru pictat cu degetele le foloseşte pe post de cremă, ceea ce îl descumpăneşte foarte tare pe tatăl micuţei Picasso, care nu se poate stăpâni să nu mormăie "Mie nu mi se pare normal să o laşi să se spele pe mâini în acuarele."<br />Desigur, nici să dai dea dura pe covor sferele metalice cu bănuţ înăuntru, sigur le ştiţi, cele chinezeşti, de relaxare... nici aia nu cred că au toţi copiii ocazia să facă. Dar Irinei îi plac clinchetele pe care le scot bilele, de câte ori le scoatem din cutiuţa de catifea, Irina râde şi spune <br />- E Doamne-Doamne Ina! <br />Mai în glumă, mai în serios, am poreclit-o Domnişoara Dumnezeu. Tot mai în glumă, mai în serios, tatăl ei afirmă uneori că între Dumnezeu şi oameni există o verigă de legătură şi acea verigă este el, care nu numai că e atât de deosebit dar mai este şi nemuritor, de aceea n-are sens să meargă la dentist sau să ia pastile când e răcit. De ce să mă mai mir că fiică-sa, la doi ani jumate declară că ea însăşi este Doamne-Doamne. Nu ştiu exact de ce Irina asociază sunetele scoase de sferele metalice cu ideea de Dumnezeu, probabil ceva din fiinţa ei secretă rezonează cu vibraţiile Ying-Yang. E un joc care ne place şi pe care îl acceptă cu bucurie la orice oră. <br />Multe din lucrurile pe care le facem nu-s tocmai kosher, dar cui îi pasă? Am petrecut o dimineaţă întreagă alegând pietre de sticlă colorată, pe care i le-am pus în cutiuţe de voal brodate cu catifea, nimic mai nepotrivit pe lumea asta, dar cu ocazia asta a învăţat că pietrele verzi stau în cutia pătrată şi cele galbene în cutia rotundă, steluţele în cutia dreptunghiulară şi cele în formă de semilună (pe care ea le identifică drept banane) în cutia ovală. Pentru că se trezeşte foarte de dimineaţă, sunt multe orele care trebuie umplute în intervalul 6-14.<br />La doi ani şi jumătate fix, Irina e un copilaş pretenţios, pentru care jucăria preferată este mami. Deşi are o mulţime de jucării (chiar m-am întrebat serios dacă le iau pentru mine sau pentru ea), preferă să pună adulţii să se joace. <br />"Hai ne lucăm" înseamnă de fapt "fă tu, că eu te supraveghez". "Stai pe canapea şi bea cafeaua, mami" e deja o indicaţie de regie de-a dreptul banală. N-o mai interesează filmuleţele pentru copii dar a făcut o pasiune pentru Gabriel. <br />Gabriel este băieţelul de la care am moştenit-o pe Ana noastră. Se întâlnesc uneori prin parc. Pentru că e puţin mai mare, Gabriel ştie că trebuie să o apere pe Irina, chiar dacă nu e foarte clar de ce anume trebuie să o apere. Rezultatul e că dimineaţa la micul dejun o aud rostindu-i numele, mai în şoaptă, mai din toţi rărunchii:<br />- Gaaaaaaaabliiiiiiiieeeeeeeeeeeeel. Unde e Gabliel?<br />I-am pus deja în vedere bonei să ne facă o scurtă schiţă despre Gabriel, cine sunt părinţii lui, cu ce se ocupă, ce studii are... Desigur, încă îmi dă mâna să glumesc pe tema asta. <br />Dar există şi momente neplăcute, când Irinei nimic nu-i mai place, când se cere în braţe deşi stă comod pe canapea, când declară sus şi tare că a obosit şi preferă să-i dea mami să mănânce, sau spune că o dor oasele ("aoleu, oasele mele, mă doale oasele" este expresia căpătată de la bonă), sau vrea la mare şi la înot şi la gară, la plajă, bine, nu neapărat în ordinea asta. Plânge necontrolat uneori, fără motiv, fără să o doară ceva, scânceşte numai aşa ca să se audă sau ca să fie băgată în seamă, deşi nu se poate plânge de lipsa de atenţie... Şi-atunci singura metodă pe care am găsit-o e să o trimitem în camera ei, unde n-are decât să urle cât i-o place. De obicei, preţ de vreo 40 de secunde scâncetele se transformă în urlete de zici că o taie careva cu fierăstrăul, apoi deschide uşa şi cu lacrimile încă şiroindu-i pe obraz, revine în camera de zi spunând c-o voce mică:<br />- S-a potolit Ina. <br />Spre marea ei surpriză, într-o zi, mami s-a uitat la ea foarte serioasă şi i-a zis:<br />- Te duci înapoi şi ieşi din cameră când te chem eu! Chiar dacă tu te-ai potolit, eu sunt supărată pe tine. Nu se poate să plângi aşa, fără motiv. Ştii să vorbeşti, spune-mi ce te doare. Foloseşte cuvintele! Spune-i mamei, de ce plângi?<br />Mă priveşte cu ochii mari şi apoi printre lacrimi, spune încet:<br />- De ce plângi?<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-65765546658681267262007-06-28T01:22:00.000-07:002007-06-29T00:08:50.411-07:00Pierdut mami!- Mami, vino, mami! aaaaaaa<br />Stau în sufragerie, pe canapea, cu ochii în zarea perdelei mele albe, care se zbate ca o velă în furtună... Nu mă duc, îmi zic în gând, nu mă duc şi pace!<br />- Unde e mami? A pierdut pe mami Ina!<br />- Ai pierdut-o pe mami? o aud pe bonă întrebând siderată. Cum s-o pierzi? Mami e în sufragerie.<br /><br />Asa e, dar dacă mami e acasă, lucrurile se întâmplă ca în bancul cu scheletul şi groparul: râdem, glumim, dar nu părăsim incinta. Mami e jucăria preferată:<br /><br />- Ai ne jucăm mami! Nează mami! <br />- Nu, pisa, tu desenezi si mami se uită.<br />- Ajută mami pe Ina! <br />- Te-ajută mami, dar întâi desenează tu.<br />- Ochii... naaaaasul... ci guiţaaaa! incantează fetiţa mâzgălind pe tăbliţa magnetică. Bavooo, Inaaaa! <br />Din cauza căldurii nu putem ieşi afară. Deci, trebuie să inventăm activităţi. Lego deja nu ne mai interesează, acum nu jucăm cu litere. Irina le întinde pe covor. Pentru ea, toate literele, indiferent de forma lor sau de culoarea lor, sunt fie a, fie b fie i. Uneori si c. Nu prea le nimereşte, nici nu avem pretentia asta, însă perseverăm. Când se plictiseşte de litere, trecem la pietricele colorate şi la cutiute de diverse forme, apoi ne mai jucam si cu mama raţă, mai citim pentru a <br />omieşaptesuteoptzecişişasea oara povestea cu puiul de raţă (deja o ştie pe din afară dar îi place să mă tortureze) sau povestim despre Pisa Potaissa (pisica bunicii) şi despre Mariile din parc. <br />Apoi Ina cântă.<br />"Puuuuuudul de piaaaată s-a dămălat, <br />a it aaaaaapaaaa ci l-aaa luaaaaat<br />face autul mai fumos.<br />Autul mai tlainic ci mai să-nă-toooos" (varianta remixată de bona Ana)<br /><br />Pe locul doi în topul Irinei este celebrul hit "Macarale" urmat de "Balamory" şi uneori, in funcţie de dispoziţie, de "Lalele, lalele".<br /><br />Dar să vă spunem şi povestea cu puiul de raţă, repovestită de Irina.<br />- Ce zice puiul de raţă?<br />- Mac mac. It ci eu pe lume... (<span style="font-style:italic;">Am venit şi eu pe lume </span>)<br />- Sunt... <br />- lăţuche! (<span style="font-style:italic;">răţuşcă</span>)<br />- Dă-mi ...<br />- un nume!<br />- Oul din care-am ieşit<br />- Mama laţă ... căit. ( Mama raţă l-a-ncălzit)<br />Şi tot aşa, povesteşte copila cum se scaldă răţuşca şi cum îi plac cel mai tare florile "găbăioale" - gălbioare şi papă glăunţe glăuncioale şi-apoi se urcă în cuibuşor, noapte bună, somn uşol. End of story? Ah, nu. "Încă o dată!" ciripeşte şi bate din palme, plutind în al nouălea cer printre "lăţuche".<br />- Ale ochi ble ci guiţă loşie...<br />- Ahaaa... şi penele ce culoare sunt, mămico?<br />- Găbăioale! <br /><br />Şi-apoi, când ţi-e lumea mai dragă, trânteşte câte o expresie de împrumut de la doamna bonă, de ne lasă cu gura căscata pe toţi cei prezenţi: "ce pălele ai?" "Lakamiţu e putulos" "Măi, oblasnicule!" "Absolut!" şi "Scult pe doi" sunt la ordinea zilei...<br /><br />- Şi zi aşa, ai pierdut-o pe mami? o întreb în cele din urmă, înduioşată de scâncetele ei. Unde ai pierdut-o?<br />- Pe-afală, pe stladă!<br />- Păi şi eu cine sunt?<br />- Tati!<br />- Eu sunt tati? Şi el cine e? arăt spre titularul de drept al titulaturii. <br />- Mami!<br />- Să recapitulăm. Tu cine eşti?<br />- Ina! Ina plalina (Gabica m-a pârât că-i spuneam Irina pralina când era foarte mică)<br />- Eu cine sunt?<br />- Mami yami (de la big cook, little cook citire)<br />- Şi el cine e?<br />- Tati, tati!<br /><br />Cu ordinea restabilita ne putem vedea de ale noastre.<br />- Nu pleacă mami la ici...<br />- Nu chiar acum, dar o să plece...<br />- Mai tâlziu. Mai stă un pic mami. <br />- Da, mai stă un pic.<br />- Ţinţi minute! <br />- Cinci minute. <br />- Ci pe ulmă ial ţinţi minute... Ba nu. La Gabi vlea Ina, acasă la Gabi.<br />- Păi nu e sâmbătă mamă. E miercuri...<br />- Unde e?<br />- Cine?<br />- Mielculi.<br /><br />E o întrebare bună, încă nu ştiu ce să răspund aşa că mă eschivez:<br />- Peste tot e miercuri, mămico. <br />- Mâine e tâmbătă...<br />- Nu, mâine e joi. Pe urmă e vineri, pe urmă e sâmbătă... Şi sâmbătă...<br />- Melgi la Gaaaaabiiii. Iuhuuuuuu.<br /><br /> <br />Şi zilele trec, frumoase şi fierbinţi, cu hohote de râs şi crize de isterie, cu "dacă pun mâna pe tine, te omor" şi "mişcă-te la tine în cameră, până la 18 ani!" şi "stă cu Ina mami, nu pleacă mami acum, Ina melge cu mami la ici, cu mami, cu mami, vino, mami, unde e mami, unde e mielculi, acasă la Gabi vlea Ina, nu la mami, nu pup, aia de lemn vlea Ina , coloiele vlea Ina, la luţă vlea Ina ci la lanţuli ci la machinuţe ci la bacă..."<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-74404296725343818602007-06-08T01:57:00.000-07:002007-10-22T04:11:41.682-07:00Fiale vechi loăm- Fiale vechi loăm!<br />- Ce-ai spus, Irina?<br />- Fiaaale veeechi loăm! Danii! Atală!<br /><br />Are dreptate copilul. Destul de des (ca să nu zic zilnic, de câte trei, patru ori) trec pe strada mea colectorii de fier vechi. Irina îi aude şi expresia fiind aceeaşi de fiecare dată, a înregistrat-o. Am intrat în perioada magnetofon, când fetiţa le povesteşte tuturor ce se mai întâmplă în jurul ei.<br /><br />- S-a lupt căluţu, de toooot. Luat Ana dus la gunoi. La ghenă. <br /><br />Căruciorul-umbreluţă şi-a dat obştescul sfârşit după doi ani de trambalări infinite, prin portbagaje, cale de avion şi de autocar, troleibuze, autobuze şi chiar tramvaie. Am avut o relaţie frumoasă. Mie îmi plăcea de el că era uşor de manevrat, lui nu ştiu cât i-a plăcut de noi dar a trebuit să ne suporte. Fiind eu relativ mică de statură, probabil inspiram milă ori de câte ori nu aveam soţul prin preajmă să mă ajute la urcat şi coborât din mijloacele de transport în comun. De fiecare dată au sărit să mă ajute bărbaţi de toate vârstele şi de toate culorile. E-adevărat că unii l-au mai smucit, alţii, din exces de zel au tras prea tare de bara de plastic şi au cam smuls-o din lăcaşuri, dar una peste alta, a fost bine. Până acum vreo două luni când a cedat pe la nituri. S-a rupt întâi unul, înlocuit cu succes de doamna Ana (bona din care face Irina cam ce vrea ea) cu un şurub imens pe care doar ea a putut să-l fixeze. Apoi, cu o săptămână în urmă, a cedat în alt punct şi cu acest prilej, copilul scăpat pentru doar o secundă din ochii bonei (mai ocupată cu cheia şi cu căruţul rupt), s-a proptit cu capul în zidul de lângă uşa de la intrare. A fost primul cucui vânăt din viaţa noastră, umflat, bombat, descântat cu linguri de argint şi eşarfe îmbibate în apă. Ca să nu mai plângă şi să accepte eşarfa rece în jurul frunţii, şi mami a trebuit să se lege la cap, şi-am umblat aşa, vreo jumătate de zi, până când nici jocul ăsta de-a piraţii n-a mai fost destul de convingător pentru domniţă.<br />N-am vrut să mai cumpăr alt cărucior tip umbrelă. M-am gândit că fata e mare şi de-acum mai trebuie să meargă şi pe picioarele ei. Bona mi-a spus însă că după vreo 15 paşi, preferă să meargă pe picioarele altora. <br />- Tit Ina! Doale pitoalele. Îhîîîîî!<br />- Ai obosit?<br />- Ndaaaoooîîîîî...<br />- Bine, hai în braţe. <br /><br />Azi aşa... mâine aşa... până când doamna Ana ne-a anunţat că e cam complicat de mers cu tricicleta până în parc şi ar cam trebui căruţ, că încă vreun an de zile mai avem nevoie, că e mică, doamnă, şi oboseşte. Am cedat. M-am dus şi l-am cumpărat pe fratele geamăn al căruciorului umbreluţă, dimpreună cu primul set de cuburi din cele care se pun unul lângă altul pentru a forma o imagine de basm. Când am ajuns acasă, mâam furişat în dormitorul conjugal şi am tras un pui de somn, straşnic păzită de doamna Ana. Ca să nu se prindă copilul că mami e acasă, doamna Ana a inventat o poveste potrivit căreia a venit un băiat şi a adus căruciorul şi cuburile.<br /><br />- Mami! alt căluţ! A venit baiat ci a adus căluţ nou! ci cubui! îmi tot povesteşte infanta de vreo trei zile încoace. <br /><br />BuniGabi (Gabica a promovat de la baba la BuniGabi) continuă să o înveţe lucruri folositoare. Ca de exemplu să caute orice băltuţă, cât de mică, fie ea şi de la un pahar cu apă scăpat pe jos, şi să ţopăie (top-top-top) în ea. Dacă nu găseşte băltuţa, sigur găseşte ceva noroi care e şi el numai bun de mestecat cu picioruţele. <br />Între cele mai importante bucurii ale zilei (pentru că zilele Irinei sunt compuse din bucurii, drăgălăşenii, bunătăţi şi rareori câte o palmă peste mână când nu pricepe şi dă cu piciorul în pisic sau scrie pe televizor cu creioanele cerate) săritul pe salteluţă în parcul Moghioroş e la loc de cinste. Ne urcăm în "taptetei" (autobuzul 173 care ne lasă chiar la intrarea în parc) şi Irina începe să răcnească: "Nu e loc! Log mos doamna, dati loc!" (jur că nu eu am învăţat-o chestia asta, dar ţine de fiecare dată). Dacă nu se ridică nimeni şi uneori chiar şi atunci când avem loc pe scaun, se mai trezeşte câte o doamnă înduioşată să o întrebe: haide, vii la tanti în braţe? Odată chiar s-a întâmplat să o urce pe genunchi un domn, cucerit de părăluţa roz cu onduleuri de sub care zulufii Irinei abia se zăresc. <br />- Am şi eu una acasă, mi-a zis domnul, ştiu ce înseamnă să mergi prin autobuze cu copilul în braţe. <br />- Luat nenea baţe! ciripea domnişoara, încântată că de pe genunchii domnului putea să tragă cu ochiul în cabina şoferului, printr-o găurică din perdea. <br />Dialogurile pe care Irina le are cu necunoscuţii sunt pline de farmec.<br />- Unde e nenea?<br />- Care nene?<br />- Tofelul!<br />- Acolo, la volan.<br />- Ina vea ducă.<br />- Da dar trebuie să mai creşti până când o să conduci...<br />- Canalul!<br />- Aha, da, uite un canal.<br />- Pipi duce la canal!<br />- Da, pipi se duce la canal.<br />- Ci caca duce la canal! Uşi!<br />- Aşa e!<br />- Tage apa Ina!<br />- Bravo.<br />O iau cu greu din braţele şezlongului de ocazie şi coborâm chiar la intrarea din parc, de unde Irina trebuie musai să culeagă beţe mari şi mici, pe care să le vâre prin găurile capacelor de canal, să facă nani. Tot BuniGabi a învăţat-o şi acest minunat joc. Distracţia asta face ca o alee pe care în mod normal am parcurge-o în 5 minute să se transforme într-o călătorie cu peripeţii şi beţe şi căţei care trec cu urechile fluturânde şi privesc circumspecţi potenţialele arme din mânuţele Irinei.<br />- Pâs, pâs, pâs, scandează Irina, mergând în pasul piticului, cu ochii în toate părţile, după beţe, după băltuţe, după frunze...<br />- Tace tleaba Ina! <br />- Ce treaba faci tu, mămico.<br />- Tleabă! Adută pe mami Ina. Unde e nenea? schimba brusc vorba.<br />- Care nene?<br />- Nenea la lută.<br />- Nenea de la salteluţă te-aşteaptă.<br />- Doing doing doing! La lută vea ina<br />- Da mămico, mergem la salteluţă.- <br />- Ina dă banii!<br />- Păi ai bani?<br />- Dă mami lu Ina!<br /><br />Când ajungem lângă salteluţele cu pricina, Irina strigă tare, din toate puterile:<br />- Neeeeeeeeeeneaaaaaa! Neeeeeneaaaa! <br /><br />Asta pentru că în câteva rânduri l-a salutat de mai multe ori şi nu i-a răspuns. De-atunci nu se mai oboseşte să spuna "bună diua!" ci trece direct la atacul vehement: "Neneaaaa, unde eti neneeea?"<br />Când nenea o ia în braţe şi-o pune pe salteluţă, îşi scoate graţioasă pălăriuţa şi i-o înmânează. Culege apoi toate frunzele de pe saltea şi i le aduce lui "nenea".<br />După zece minute de doing-doing, hopa, cade ina, lidică ina, când fermoarul se deschide ca să o smulgem de pe saltea, încep protestele.<br />- Nu, mami nu! Încă o tulă. Mai tau! Mai tă inaaaa.<br />- Irina, ieşi afară, acum.<br />- La lanturi vea Ina. La ten! La găgăite! Ci la machinute. La bacă vea Ina!<br />Cand toate pretenţiile îi sunt refuzate pe motiv că nu suntem cu tati, nu e duminică, nu mai are mama bani, renunţă, dar numai după ce i se promite că duminică sigur venim cu tati şi ne dăm cu barca şi cu maşinuţele şi cu toate celelalte o mie şi una de metode de scos banii din buzunarele părinţilor.<br />Apoi Ina vrea îngheţată şi floricele şi acadale, pe care nu le primeşte pentru că se umple imediat de bube. Şi uite-aşa, de la o renunţare la alta, ajunge în braţele bunicii care sigur are ea ceva în sacoşă. Ba un măr făcut cubuleţe, ba nişte căpşuni ori nişte cireşele numai bune de puse la ureche, sau ceva covrigei sau chiar biscuiţi în formă de ursuleţ. Cocoţate pe trunchiurile mari, Irina şi Maria (fetiţa pe care Gabica o ia de la grădiniţă în fiecare zi) fac întrecere, care mănâncă mai repede, mai mult, din bunătăţile aduse de BuniGabi. Acasă nu-s bune cubuleţele de mere (aluncat ina cos), în parc însă sunt minunate.<br />Am învăţat între timp şi zilele săptămânii. Luni mama pleacă la serviciu şi vine Ana ("Nu pleacă mama ici! Tă cu Ina!), marţi nu se întâmplă mare lucru, miercuri vine maşina cu jucării în parc, joia încă e o zi banală, vinerea mai avem un pic şi se face sâmbătă şi sâmbătăăă ... "Megi la Gabi! Huuuuleeeei". Cât despre duminică, avem program de barcă şi maşinuţe şi gărgăriţe şi toate celelalte minuni refuzate în timpul săptămânii.<br /><br />Ceilalţi copii din generaţia Irinei au început să întrebe "de ce". A noastră a rămas cantonată în perioada "unde e?"<br />Unde e gomotu? Unde e nenea? Unde e miecui (miercuri)? Unde e culoiele (culorile)?<br />Unde e machina cu căii (maşina cu jucării)...<br />- Oare când o să întrebe şi ea "de ce" în loc de "unde e", îmi întrebam soţul mai deunăzi.<br />- N-are nevoie să întrebe de ce. Probabil că gândeşte cam aşa: Tu zi-mi mie unde e, că pe urmă mă descurc eu.<br /><br />Mergând cu Irina în braţe, spre dragul de 173, maimuţica obraznică se agaţă de părul meu şi trage şi trage până aproape îl smulge. Când vede că-mi dau lacrimile de durere (mă grăbesc, vreau acasă, pierdem autobuzul) schimbă registrul şi începe să-mi mângâie câte o şuviţă. <br />- Măi, măi, mami!<br /><br />Şi-atunci mă topesc.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-89362997469647587302007-05-23T01:22:00.000-07:002007-05-23T02:06:33.118-07:00Un pui de somn şi-un înger bun...- Pe-acolo vea Ina!<br />- Nu, mămico, suntem pe stradă, nu pleca de lângă mami!<br />- Nu pleacă lângă mami Ina!<br />- Păi să nu pleci! Stai aci! <br />- Camalaua! Tus vea Ina!<br />- Vrei să te urci pe macara?<br />- Daaaa!<br />- Ce să faci tu pe macara, mamă?<br />- Lâcleasă Ina!<br />- Ce face?<br />- Lâcleasă!<br />- Lucreaaază! Ce lucrează Ina?<br />- Case!<br />- Bravo, Irina! Pentru cine faci case?<br />- Mami!<br /><br />Acum că am rezolvat şi problema casei, putem merge mai departe, spre salteluţe, să facem "doing-doing-hopa-tus! Cade Ina, lidica Ina...". E după-amiază şi ne întâlnim în parc cu buni Gabi şi cu Maria, cu Cela şi cu încă vreo trei pitici, culeşi pe loc, la groapa de nisip. Pentru că trenuleţele mai trebuie să şi doarmă, la maşinuţe mami nu poate să alerge iar de dat în bărci nu se pune problema fără tati, opţiunile sunt limitate: fie sărim pe salteluţă, fie căutam butu male (băţul mare) sau ondulat (după caz) să-l punem să facă nani în canal, fie luăm copilul pe sus, să nu mai ţopăie în noroi şi prin bălţi, sau facem bau la obelisc: primul bau, al doilea bau - câte spaţii decupate în metal ne permit să iţim căpşorul şi să facem bau...<br /><br />Ajungem acasă pe la opt şi jumătate, când încă e lumină şi e dificil de convins copilul că e vremea să mai şi dormim.<br />- Nu noapte acum! Plimădala acum!<br />- Da, iubito, e primăvară dar şi primăvara se face noapte. Ai să vezi că în curând se întunecă.<br />- Nu acum!<br />- Ei, nu chiar acum, în vreo cinci minute. Ce vrei să papi?<br />- Uou!<br />- Nu se poate. Altceva?<br />- Dincă bejă!<br />- N-are mama. Altceva? <br />- Lal!<br />- Caşcaval! Cu pâiniţă rotundă?<br />- Daaaa!<br /><br />După ce stabilim meniul de seară, mergem la baie (unghi e babosu? - unde-s baloanele de săpun) cu mama raţă, pe care trebuie să o spălăm bine, bine, fără să o stropim pe mami! Pentru că biata mami, la capătul unei zile pline, încă îmbrăcată în hainele de stradă, numai să fie stropită din cap până în picioare cu apă călâie nu are chef. Interdicţiile astea însă sunt raportate la forurile externe. La ultima deplasare în ţara bunicii, copila n-a mai vrut să vină acasă. A cerut azil. Pentru că acasă nu are creioane colorate (n-are decât vreo cinci seturi diferite, dar deh...) şi mami n-o lasă să facă pleasc-pleasc în cadă. <br />Ceremonialul de duş se încheie cu un "pusssst" - un puf de deodorant pentru baie şi apoi cremuirea din cap până în picioare cu diversele unguente pentru feluritele bube pe care Irina le produce aproape în fiecare zi. Masa de seară nu durează foarte mult, pentru că acum fetiţa doarme în patul mare, unde o aşteaptă un pui de somn, bătând din aripioare, "fâl-fâl-fâl", nerăbdător să-i cânte "Nani, nani, puiul mamii" <br /><br />- Unghi e?<br />- Cine?<br />- Puiu tomn!<br />- Aaaa, puiul de somn nu vine decât după ce închizi ochişorii...<br />- Unghi e?<br />- La tine în cameră. Aşteaptă să te bagi în pat şi să închizi ochii, să vină să-ţi cânte. <br />- Si lasul!<br />- Lasul? care las mamă?<br />- Lasul, doamne-doamne!<br />- Ahaaa, îngeraşul. Şi îngeraşul aşteaptă să adormi, să te ia în braţe... şi să te legene...<br /><br />Cuibărită printre pernele cu care tati baricadează marginile patului mare, Irina aşteaptă să vină puiul de somn şi îngerul bun... Când să sting lumina, se apucă să strige:<br />- Tatalnotu, mami!<br />- Poftim?<br />- Tatalnotu!<br />- Ah! Tatăl nostru! Corect...<br /><br />Spun rugăciunea şi ies în vârful picioarelor, să nu sperii echipa de noapte. În camera mică doarme zâna zânelor şi minunea minunilor, frumoasa frumoaselor... <br />- ... din lume!<br />- Da, mămico, cea mai frumoasă din lume... Cine e cea mai frumoasă din lume?<br />- Ina!<br />- Eşti sigură?<br />- Nu, mami!<br />- Mami e cea mai frumoasă din lume?<br />- Da. <br />- Noapte bună!<br />- Gudbait!<br />- Nu good bite, good night!<br />- Na'naaaait!<br /><br />De dimineaţă, pe la cinci (sau dacă am noroc, poate pe la 7 fără ceva...) Irina năvăleşte în dormitor, se opreşte direct la cremele de pe noptiera mea şi începe să mă mânjească, sârguincioasă, pe faţă.<br />- Ale bube mami! Dai chemă! pală pielea!<br /><br />Aşa e. Sunt cea mai frumoasă din lume dar am bube şi crema repară pielea. Spre norocul meu, Irina a învăţat repede că borcănelul cu cremă de culoarea piersicii e pentru faţă, gelul transparent e pentru picioare, iar crema roz e universal aplicabilă.<br /><br />- Bună dimineaţa, Irina!<br />- Neaaataaaa.<br />- Ai dormit bine?<br />- Ndaaa.<br />- A venit puiul de somn?<br />- Da. <br />- A cântat?<br />- Da. <br />- Cum a cântat?<br />- Naaaaani naaaani... pu-iuuuuul maaaaaaaa-miiii!<br />- Dar îngeraşul a venit?<br />- Da!<br />- Te-a legănat?<br />- Da! Papă Ina!Toame!<br />... sau cu alte cuvinte, mami, lasă vrăjeala, noi când mâncăm?<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-47528605225512846822007-05-11T22:35:00.000-07:002007-05-11T23:46:18.663-07:00IncognoscibilIar n-am mai scris de mult, si-acum scriu pe graba, m-a certat soră-mea din Craiova ca n-am mai scris... Am scris dar nu despre Irina. Nu pentru că nu aş fi avut ce să scriu ci pentru că dintr-o dată simt nevoia să o păstrez doar pentru mine, să n-o mai împart cu nimeni, nici cu buni Gabi ("E ulât baba! Gabi e mos! Buni Gabi!") nici cu vreun admirator secret, dintre cei ce citesc despre ea. <br />Dar nici nu măpot abţine să nu mă laud. Copila vorbeşte mult şi spune de toate, îşi aminteşte lucruri şi întâmplări de acum o mie de ani, face baloane de săpun şi se joacă frumos cu cretă şi cu creioane colorate, tot pe pereţi, dar deja ne-am obişnuit şi o lăsăm în pace. <br /><br />- Irina, tu ştii ce înseamnă incognoscibil?<br />- Da!<br /><br />Habar nu are, de fapt. Dar e drăguţă! A spus prima poezie din viaţa ei:<br /> 'ine goanga pelete<br />mancă tapte tete<br />unde duci?<br />ina, nânci?<br />nas, nas!<br /><br />- E toale afală!<br />- Da, mămico, e soare.<br />- Mergem Gabi!<br />- Nu acum, mai târziu.<br />- Plânge! <br />- Cine plânge?<br />- Gabi.<br />- Nu plânge Gabi. <br />- Lâde Gabi acum!<br /><br />Îi place să meargă cu autobuzul şi cu tramvaiul. Când suntem în staţie strigă din toate puterile: "aaaabuuuuusuuuuuuu", doar doar o veni. Şi "daiul" parcă vine mai repede când îl strigă Irina. <br /><br />- Tuc pococale vea Ina.<br />- Nu poate mama să-ţi dea suc, că iar ai bube.<br />- Ale bube Ina! Ti lană! Dai chema mami! Două cheme. Dotolu' pălu ab!<br /><br />Pentru că dermatita şi alergiile de primăvară ne joacă feste, am dus-o pe Irina la un dermatolog vestit din Bucureşti. Ca să nu se sperie, i-am povestit din vreme:<br />- O să mergem la un domn doctor care o să se uite la mânuţele tale şi o să zică: ahaaaa! pe bubele alea le cunosc, uite, să te dai cu crema asta şi or să treacă. <br />- Două cheme!<br />- Două creme...<br /><br />Toate bun şi frumoase, până am ajuns în faţa cabinetului. Jale mare. <br />- Nuuu mamiiii... Nu dotoluuu... nu vea Inaaa, mami nuuuuuuu.<br />Am luat-o pe sus. Noroc că doctorul are înfăţişare blândă şi păr alb, şi a intrat rapid în joc.<br />- Haide, irina, spune Buna ziua!<br />- Diua... a zis ea printre lăcrămioare şi trăgându-şi nasul.<br />- Uite, vezi ce drăguţ e domnul doctor? Acum o să se uite la mânuţele tale şi o să zică: ahaaaa, pe bubele astea le cunosc! <br /><br />I-a luat mânuţele, le-a privit cu atenţie şi a zis: Da, le cunosc pe bubele astea.<br />Auzind formula magică, am simţit-o relaxându-se în braţele mele. Domnul doctor s-a mai învârtit niţel prin cabinet, a căutat o cremă prin sertare, ne-a cadorisit cu două eşantioane din altă gamă de cosmetice, mai bună decât cea pe care deja dădusem milionul nu demult... Şi ne-a trimis acasă. Pe drum, copila mi-a re-povestit toată întâmplarea, în cuvintele ei. <br />- N-ale chemă dotolu! cătat! n-aaaleee chemaaa...<br /><br />Noroc că doctorul cu părul alb a avut tact. Altfel două zile mai târziu, când după ce i-am servit un ou de ţară, fiică-mea s-a făcut mov, nu s-ar fi lăsat dusă de urgenţă la spital. Am petrecut acolo doar o noapte, care pentru ea n-a însemnat mare lucru. Au amuzat-o personajele din desene animate vopsite pe pereţi şi avionul din curte, care făcea nani deja când am ajuns noi acolo. Ar fi vrut să se stingă lumina şi nu prea pricepea ea cum se presupune că poate să doarmă în atâta "gomot". <br />Pentru mine însă a însemnat un consum nervos cum rar am trăit. Indignarea îmi ieşea vălătuci pe nas din pricina gândacilor de pe pereţi şi a condiţiilor în care mame şi bebeluşi cu diverse diagnostice erau puşi de-a valma, câte treizeci într-un salon. Pe de altă parte, îmi stăruia în minte seninătatea cu care medicul rezident mă informase că dacă mă duc acasă o fac pe răspunderea mea pentru că la diagnosticul pe care tocmai i-l puseseră exista şi posibilitatea să se sufoce în somn... Aşa că la un moment dat am luat-o în braţe şi am ieşit cu ea pe hol, m-am aşezat pe o canapea şi am declarat că nu mă mişc de acolo până dimineaţă. Medicul de gardă a ţipat niţel la mine,<br />- N-aveţi voie doamnă să staţi pe hol! Scrieţi în registru că refuzaţi internarea...<br />- Dar nu refuz internarea, refuz să stau într-un salon în care se plimbă gândaci pe lângă patul copilului meu!<br />- Păi dumneavoastră credeţi că eu am pus gândacii pe pereţi? <br />- Sunt convinsă că nu aţi venit cu ei de-acasă dar nu îmi puteţi cere să stau în salonul ăla. Dacaă nu pot să plec acasă, îmi daţi o pătură şi stau aici pe hol până dimineaţă, nu deranjez pe nimeni.<br /><br />Au găsit în cele din urmă un pat într-un salon pentru copii mai mari, în care am reuşit să închid ochii cam 40 de minute. A doua zi, când studenţii la medicină au venit la vizită, m-a pufnit plânsul. Era prima oară în viaţa noastră, după ce am născut-o, când ne trezeam într-un pat de spital. Nu voiam decât să o duc acasa. Studentele aduseseră nişte banane, la care Irina, ruptă de foame, râvnea. Copiii internaţi cu alergii alimentare primesc doar ceai şi pâine prăjită. Ronţăise o jumătate de felie şi băuse cu nesaţ din ceaiul întunecat la culoare, pe care ea îl considera cafea. <br />- Bea cafea Ina!<br />- Da, mămico, e bună cafeaua?<br />- Mmmmmmm<br /><br />Dar cafeaua nu e banană...<br /><br />- Vea banană, Ina!<br />- Nu se poate mămico!<br />- Vea banaaaanaaaa Inaaa!<br /><br />Probabil în secunda aia bananele i se păreau cel mai bun lucru din lume. Nu mai visa nici la ciocolată, nici la îngheţată. Doamna doctor i-a dat voie să mănânce un sfert de banană. Am ieşit din spital pe propria mea răspundere, când am ajuns acasă i-am dat să mănânce pâine cu dulceaţă şi am culcat-o. Am dormit şi eu cu ea în cameră, de teamă ca nu cumva să se sufoce şi eu să nu aud. A fost cel mai odihnitor somn din viaţa mea, când m-am trezit copila nu mai era chiar grena, faţa i se dezumflase, încă îi era foame aşa că i-am oferit o budincă făcută din apă fiartă şi praf de milupa HN 25...<br />- Mami o să-ţi dea o budincă portocalie! E foarte bună, ţine de foame!<br /><br />A ras tot castronelul, repetând într-una:<br />- Nu mai pânge ina toame!<br /><br />De atunci are pretenţia ca toate budincile să fie portocalii pentru că ţin de foame. Am convins-o cu chiu cu vai că nu mai are mama budincă portocalie dar are în schimb o budincă bej...<br />- Unde e dinca bejă?<br /><br />După episodul cu spitalul, Irina nu prea mai vrea să iasă din casă. Nu ninonino, nu pitalu, nu ijecţia, acasă tă Ina, nu pleacă mami! - sunt expresii uzuale. Deşi încerc eu însămi să mă desprind de episodul de la care a trecut aproape o lună, mi-e greu. Îmi închipui că şi pentru ea e dificil. Se bucură însă când aude că vine Gabi în vizită sau că mergem noi la ea. <br />- Aleagă Ina!<br />- Unde aleargă Ina?<br />- La Gabi!<br />- Nu trebuie să alergi, mamă, că vine oricum...<br />- Gaaaaa-biiiiiii.<br /><br />Şi eu şi soţul meu am ajuns la concluzia că la întrebarea "Pe cine iubeşti tu ma mult, pe mami sau pe tati" răspunsul ar fi clar "pe Gabi!".<br /><br />Mă mai trezesc uneori spunând: hai, bebe! Domnişoara Irina mă corectează: nu e bebe Ina! Ina e male, mami e mică acum! <br />Nu pot să o contrazic, sigur că e mare. Deja ştie o mulţime de cântecele şi de poezele pe care le spune doar în silabele finale (mi s-a explicat că ăştia mici se grăbesc şi de-aia nu zic tot cuvântul), în fiecare zi trebuie să o îmbrac cu o rochiţă şi ea dansează, ca un ritual de deschidere a obiceiurilor de seară... Apoi trebuie să îi fac maaj. Pe spatele Irinei se plimba imaginari elefanţi, şerpişori, fluturaşi, iepuraşi, melci şi licurici, fiecare cu cântecelul lui, intonat pe două voci. Pe locul unu în top: trece melcul supărat, urmat îndeaproape de cântecul lui Scăpărici.<br />- Sus...<br />-... tele mali<br />- Jos ....<br />- Tele mici!<br />- Noi suntem licurici... Sunt bu-cu...<br />- loşi!<br />- Greieri şi furnici şi iepuri şi arici... când toţi sclipesc, eu mă...<br />- ... păjeesc<br />- Iau foc...<br />- pe loc, pe looooc<br />- Să arzi chiar ca un...<br />- pai! <br />- Ce asta-i...<br />- viaţă! vaaaaai<br />- Ce ăsta-i trai!<br /><br />Urmează aplauzele, pupicii de noapte bună, "Tatal Nostu" şi rugăminţile exprese: nu te mai da jos din pat, da? Daaaaa...Copilul s-a mutat în patul mare din camera ei. Nu mai vrea să doarmă în patul de bebe. Printre căbărusi (cărăbuşi) camalale (macarale) şi alte cuvinte stâlcite, fetiţa creşte şi mami rămâne mică, mai mică decât obsesia care o face să aprindă lumina pe hol în miezul nopţii, să verifice dacă mai respiră minunea lumii. Care minune spune lucruri adânci, ca de exempluŞ <br />"Plima-dala nu ploo, noii tunt abi!" "Bate vântul tundele lău" sau "Adie vântul" după cum se prezintă starea vremii... Are propriii ei bani cu care încearcă să cumpere jucării de 15 ori mai scumpe decât valoarea celor 2-3 lei pe care i-i înghesuie tati în buzunare. Până de curând a avut o pasiune pentru "Toin" - vânzătorul de pâine de la magazinul din colţ, care a dispărut, din păcate, din cartier. Ştie deja formule magice "log mos mami" şi "mec!" şi mai ştie să spună "te iubec" sau "Măi Mitz!", "Doale capu Ina, domnule" "Poftiţi, mami". Imnul dimineţilor noastre este "Gapa nici" ( Hai la groapa cu furnici) şi mami nu poate să plece la serviciu până nu mai trimite un rând de bezele spre năsucul lipit de fereastra de la bucătărie. <br />Cam aşa ne-am petrecut luna aprilie şi aproape jumătate din mai. Cu bube, creme, injecţii, spaime, regim, îngheţată dată pe furiş, desene complicate făcute pe degeţele cu tubul de cremă de la dotolul cu păl alb, dar şi cu gândul că totul va fi bine, nu are voie să fie altfel.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-52463974352137647592007-03-31T00:54:00.001-07:002007-03-31T00:54:55.343-07:00Zen- Mama, pouă! Noi! Tus! Noii! Pouă! Ambela!<br /><br />De ziua ei Irina a primit o umbreluţă roz, pe care din păcate n-am pus-o în bagaje atunci când ne-am întors. Au rămas o mulţime de jucării în casa bunicilor, jucării de care Irina încă întreabă, dar umbreluţa aceea îi lipsea foarte tare.<br />Aşa că într-o zi, pe când afară se însenina de ploaie, am luat-o de mânuţă şi am plecat să cumpărăm o altă umbrelă, roz. La standul unde ştiam că găsesc umbrele pentru copii, am cerut o umbreluţă mică pentru o fetiţă mică.<br />Patronul, arab naturalizat, cu un zâmbet până la urechi ("vai ce drăgălaşă e fetiţa, să trăiască, am şi eu unul... ") mi-a indicat locul în care depozitase umbreluţele. <br />- Uite, mămico, ce culoare vrei?<br />- Gabenă!<br />- Bine, poftim, o umbrelă galbenă. <br />- Nu! Loooz.<br />- A, acum o vrei pe asta roz, bine, ia-o pe asta roz. <br />- Nu! Mooooooov!<br />- Mov n-avem mămico. Zi, galbenă sau roz?<br />- Vede! <br />- Nici verde! Haide, acum alegi una singură. Asta galbenă sau asta roz!<br />- Loz! Plouă! Ambela! Ina ae! Loooz.<br /><br />Cred că fetiţa cu "ambela loz" a fost imaginea zilei pe strada noastră, aşa de încântată era, se învârtea şi dansa, bucuroasă că şi-a recăpătat umbrela pierdută. Apoi, după umbrelă, i-am înlocuit setul de ceai, şi acela lăsat la bunici. <br /><br />- Haide, Irina, să facem un ceai împreună. Uite, torni apa din ceainic<br />- Tinge!<br />- Da, trebuie să ai grijă¸că frige... Pe urmă pui zahăr şi un strop de lapte şi amesteci bine cu linguriţa. <br />- Lapte!<br />- Da, mămico, un strop, uite-aşa! Apoi pui ceşcuţa pe farfuriuţă şi i-o dai mamei!<br /><br />Aveam multă treabă în după-amiaza aia şi speram că aşa îi voi ocupa timpul. Mi-a făcut cam 18 ceaiuri şi la fiecare am urmat acelaşi mic ritual. Îi auzeam întâi paşii grăbiţi, apoi apărea cu ceşcuţa într-o mână şi farfuriuţa în cealaltă. <br />- Potim! <br />- Vai, Irina, mi-ai adus un ceai, foarte frumos din partea ta, mulţumesc! Ia să vedem dacă e bun.<br />- Tinge!<br />- Aaaa trebuie să suflăm puţin în el, că frige! Fuuuuu! Cred că îi mai trebuie puţin zahăr, ia mai amestecă tu să se topească.<br /><br />După ce mai învârtea linguriţa în ceaşcă de câteva ori, îşi ducea ambele mâini la guriţă şi mă privea cu ochii mari, mari... să vadă dacă e bun ceaiul ei...<br />- Mmmmm... ce bun e ceaiul ăsta, mămico! E grozav! Bravo, Irina!<br /><br />Atunci un zâmbet îi înflorea pe tot chipul, până şi ochii îi râdeau...<br /><br />- Bafooooo! striga şi pleca repede, repede la ea în cameră, unde o lua de la capăt: <br /><br />"Tsssssst" o auzeam turnând apa imaginară în ceşcuţa de plastic. Apoi apărea iar la uşa bucătăriei:<br /><br />- Mama! Teai! Tinge! Fuuuuuu!<br />- Mulţumesc Irina, ia să vedem...<br /><br />După cel de-al 18-lea ceai, eram deja epuizată de atâta drăgălăşenii dar nu puteam să o dezamăgesc. Am continuat să îmi joc rolul de client satisfăcut, am încercat să-i deturnez atenţia către ChiţChiţ, şoricelul albastru, care sigur ar fi băut şi el un ceai dar nu... nici după ce i-am pus babeţica lui ChiţChiţ nu am scăpat. Seara, când V a ajuns acasă, a devenit rapid clientl favorit.<br /><br />- Hai Irina, adu-i şi lui tati un ceai.<br /><br />Nu i-am dat nici o indicaţie de regie, i-am spus doar atât: ai să-l bei şi o să-ţi placă. Iar el, partenerul meu şi pe această scenă, a intrat rapid în joc:<br /><br />- Mmmm, ceai! Mulţumesc Irina!<br />- Tinge!<br />- Da, da, trebuie să sufli... am spus, muşcându-mi buzele să-mi omor un zâmbet...<br />- Mmmm, ce bun! <br /><br />Din nou zâmbetul acela victorios i s-a zugrăvit copilei pe faţă. Vreo două dimineţi la rând, m-a trezit cu ceşcuţa de ceai. "Mama, Teai! Tinge!" urmat de zâmbet şi de mângâieri, indicaţii de masaj şi încă un zâmbet...<br />Acelaşi zâmbet îl are şi seara când cocoţată pe scaunul din bucătărie îşi dispută cu copilul cel păros locul la fereastră, să vadă când vine tati.<br /><br />- Uite, Irina, vezi, toate maşinuţele au venit acasă şi fac nani, că e noapte. Ia fii atentă, una n-are ochii deschişi!<br />- Mama, io-te! Chichiuu... ochii!<br />- Aaaa, mai e unul cu ochii deschişi. Acum o să clipească de două ori şi pe urmă închide ochii şi face nani. Ia uite, blink, blink! Şi gataaaa a închis ochii!<br />- Binkbink! Nani! Noapte! Taaaaaaaaaaaaaaatiiiii...<br />- Nu te aude, măi, mamă, că e încă în autobuz!<br />- Abuzu!<br />- Da, da, autobuzul....<br /><br />Pentru că tati n-a avut cheia la el două zile la rând, Irina a fost cea care i-a aruncat-o pe geam. <br /><br />- 'uick, Tati ine! Cheia, Ina lunca! <br />- Ai răbdare să ajungă la fereastră, că e încă departe. Stai locului, Irina, să nu cazi!<br /><br />După ce cheia ajungea jos, fetiţa se dădea repede repede jos de pe scaun.<br />- Mami! Doooos! Daca! Papoteii! Ina aleagă! (mami dă-mă jos, dă-mi geaca, papuceii, alerg la tati!)<br /><br />Acum ajunge singurică la yală, îşi deschide uşa şi o zbugheşte spre capul scărilor, unde îi sare în braţe. În vremea asta, înciudat până în vârful cozii, Mitz o rupe la fugă până la etajul doi, convins fiind că în felul ăsta va avea şi el parte de o tură în braţe la Valu. Aşa că după ce lasă plodul jos, mai urcă un etaj să recupereze motanul obraznic şi în cele din urmă reuşeşte să intre în casă, unde îl aşteaptă deja Irina cu ceaiul!<br /><br />- Tati, ONE! <br />- Da, Irina, şi eu mă bucur să te văd.<br /><br />"One" este denumirea generică a filmuleţelor la care fetiţa se uită seara, după ce vine Tati. Valu o suspectează că se bucură doar pentru că ştie că după ce vine tati primeşte filmul. Mare dezamăgire, când vineri seara, am dus-o la Gabi şi el a străbătut tot oraşul să vină să-i spună noapte bună, iar ea, prea încântată să se afle la bunica, n-a catadicsit să-i iasă înainte să-l îmbrăţişeze, aşa cum se întâmpla la noi acasă. Nici nu avea cum, fetiţa făcea baie când a intrat el pe uşa dar nimic n-a contat... Degeaba am încercat să-l mângâi, degeaba a încercat apoi Irina să-l îmbuneze, n-a mai vrut să ştie de nimic. <br /><br />- E clar că pentru filme se bucură, nu pentru mine, mi-a zis trist din cale-afară. <br /><br />Mă tot străduiesc de câteva zile să-i explic că Irina e mică şi nu face special, era la bunica şi se bucura să fie acolo şi-n fond ce se aştepta, să iasă din cadă şi să alerge cu apa şiroind pe podele să-i sară în braţe?<br /><br />- Nu, gata, lasă-mă, am nevoie de vreo două zile să-mi re-evaluez priorităţile.<br /><br />Cu toate astea, supărat cum era, n-a avut inima să n-o mângâie, acolo, în "patul mare" în care şi el a dormit când era copil. Irina doarme în camera tatălui ei, cuibărită între perne şi învăluită în dragostea necondiţionată a bunicii. Acasă, tata ciuleşte urechile din când în când, să o audă dacă nu cumva plânge...<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-64984124176723404042007-03-30T23:38:00.000-07:002007-03-31T00:55:12.442-07:00Chintă, mami!- Mănâncă!<br />- Lusu doame! <br />- Da, mămico, ursul doarme! Ia şi mănâncă! Hai, că e târziu şi iar nu ajung la şedinţă!<br />- Luuuusuu doame! Chintă, mami!<br />- Nu cânt nimic, cântă tu dacă ai chef!<br />- Chintă, Ina! Luuuusuuu doaaame! tat foame... care? Lapte dulce? Ca'hea? Pindă vea! Bafooo! Două boboane!<br />- Nici o bomboană! Dacă nu mănânci să ştii că le arunc la gunoi!<br />- Teleale! a meeaaaa!<br />- Atunci mănâncă! Acum! <br /><br />E 8 şi 10. Dacă nu ies din casă la 8.20 cel târziu, iar ratez ocazia să-mi privesc şefii în ochi. Nu că ţin neapărat dar se pare că totuşi la 9 trebuie să fiu la şedinţa de sumar. Irinei nu-i pasă însă. E în perioada ei mofturoasă, în unele zile refuză masa de prânz, în altele nu vrea nimic dimineaţa, dacă până acum mânca singurică, de la o vreme susţine că nu poate Ina să ducă linguriţa la gură, ba că se îneacă, ba că e prea multă mâncare într-o linguriţă. Cred că pur şi simplu nu are chef în unele dimineţi. Dar nu ştie să spună "n-am chef". E drept că nu mi-ar pica bine să aud exact această expresie din gura ei. În ultima vreme mă uimeşte cu toate vorbele pe care le scoate ca dintr-o punguţă.<br />Noua Nanny a învăţat-o o serie de "oldies but goldies": "căţeluş cu părul creţ", "vine vine, primăvara" şi nemuritorul basm "capra cu trei iezi". Desigur, pe fiecare dintre acestea Irina le interpretează în manieră proprie. <br />E.G.: Cutu, cutu, cutu, cutu = cuţu, cuţu, na, Grivei!<br /> igă vei? = mămăligă dacă vrei<br /> cooos = dacă nu, o pun în coş<br /> cocos!= şi-o dau mâine la cocoş<br /><br /> Hitul zilei este însă nu mai puţin celebrul "melc, melc, melc, melc". "Codobelc" e prea complicat şi pentru cei mari să rostească. O să vă întrebaţi ce interes avem să o învăţăm poezii cu căţei infractori sau iepuraşi fricoşi, ori cu motani bagabonţi... Nici eu nu aş fi vrut, dar rimele le prinde repede şi din păcate, poezioare inteligente pentru copii atât de mici nu există. Ezit să redau exemple concrete din folclorul copiilor, sunt dureroase şi urâte, de nerostit, de nereprodus! Aşa că apelăm la memoria colectivă a familiei şi îi recităm ce ne aducem aminte din propria copilărie. Cu capra cu trei iezi soţul meu nu e de acord, a zis că o să-i explice bonei că nu e cazul să introducă elementul "teamă" în vocabularul şi în conştiinţa copilei. Prea târziu, într-o dimineaţă, pe stomacul gol, la prima oră, Irina mi-a cântat cap coadă un alt clasic: "iepuraş coconaş!" pe care mărturisesc sincer că eu i l-am băgat în cap. Varianta remixată de copilă suna cam aşa: "Ţup-ţup gogoloş tuge sus, cunde! cutu lău cubul său! git peliat!"<br />Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu mai sunt la curent cu sanscrita veche, nu vă chinuiţi, versurile nu sunt decât o reproducere a filosofiei naţionale: întotdeauna e un complot în urma căruia cel mai slab o ia la sănătoasa, fie el iepuraş coconaş sau ciobanul moldovan. Big fish eat little fish. <br />La fel de frumos Irina cântă şi "tala la liiii, ta la la laaaaa", dar cel mai des mama e pe post de tonomat:<br />- Chintă, mama!<br />- Pe care mămico?<br />- Tantu!<br />- Un elefant... se legăna...<br />- Gata! altul!<br />- Altul. Care?<br />- Ţup, ţup!<br />- Nu ăsta! alege altul!<br />- Melc, melc, melc, melc...<br /><br />Într-o dimineaţă i-am spus: <br />- Azi mergem în vizită la o grădiniţă.<br />- Nu!<br />- Nu te lasă mami acolo, doar mergem să o vedem.<br />- Pupiii?<br />- Da, la copii. Vrei să mergi la grădiniţă?<br />- Gădi! Mov!<br />- O grădi mov vrei tu... Şi dacă nu e mov!?<br />- Altu gădi!<br />- Aha, deci dacă nu e mov trebuie să căutăm alta până găsim una mov.<br /><br />Mie mi-a plăcut la grădiniţa aia chiar dacă nu era mov. Şi ei cred că i-a plăcut, de vreme ce după două ore nu se mai dădea dusă. A fost foarte cuminte, a făcut salată de fructe împreună cu ceilalţi copii, a mers să se spele pe mânuţe, a stat la masă şi a primit şi o bucăţică din tortul unei fetiţe ce îşi serba ziua de naştere. Foarte complicat a fost să o luăm din curtea grădiniţei, de la toboganul roşu pe care încă îl pomeneşte şi după cinci zile de la întâmplare. Din păcate grădiniţa cu pricina e cam departe de casă şi nu primeşte decât copii în vârstă de cel puţin trei ani. Mai avem de aşteptat, câteva luni...<br /> Între timp ne distrăm cu pisicile aristocrate care cântă la pian ("miaaaau paiaaanuuu chintăăă") şi şoricelul care cere voie să-şi înmoaie biscuitul în crema <br />"a la creme a la Edgar!"<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-5017253490450859362007-03-16T03:42:00.000-07:002007-03-30T23:36:24.460-07:00Cine doarme in patul mare?În dimineaţa zilei de marţi, pe la şase şi zece, uşa dormitorului s-a trântit de perete cu un pocnet sec. Mi-a luat ceva vreme până să mă dumiresc că nu a fost vreo pală de vânt şi nici un cutremur semnificant, ci doar o fiinţă stranie, cum nu mai văzusem până atunci, niciodată. Să tot fi avut sub un metru înălţime, părul vâlvoi şi o constituţie destul de firavă, ochii nu atât de mari cum se aştepta subconştientul meu. Nu era gri ci roz, capul nu era disproporţionat faţă de trup, dar mă privea fix cu trei perechi de ochi (căprui, negri şi galbeni), în mod ciudat, o coadă pufoasă îi flutura la spate iar ambele picioare îi erau înfăşurate în ceva ce părea blană albă. Fiinţa aceasta fantastică se tânguia pe două voci: una era un glas subţirel de copiliţă, cealaltă imita un mieunat jalnic. N-am înţeles ce mi se întâmplă până când personajul despre care povestesc mi-a picurat câţiva stropi de apă rece direct pe ochi şi a zis în ambele sale registre: maaaaaaaamaaaaaoaaaaau!<br /><br />Atunci m-am trezit şi un val de endorfine mi-a invadat creierul obosit. Mi-am şters apa de pe faţă şi am îmbrăţişat arătarea. Am dat pătura la o parte şi i-am făcut culcuş pe un pui de pernă. În semn de mulţumire, ea mi-a tras un cap în nas. Când încă nu îmi revenisem din şocul loviturii, jumătatea alb-imaculat-blănoasă a acestei fiinţe şi-a înfipt 20 de gheare în coapsa mea, pe care a aterizat cu un icnet scurt, după un salt de jumătate de metru de la sol. <br />Am închis ochii, am strâns din dinţi, să nu ţip, să nu stric echilibrul şi aşa fragil al ciudatei instalaţii. Proprietarul celei de-a treia perechi de ochi (cei negri) se lăfăia deja în adâncitura pernei aşa că atunci când mi-am pus capul la loc, am înregistrat doar ca fapt divers prezenţa lui catifelată.<br /><br />Cele 45 de secunde suprarealiste se repetă de atunci, în fiecare zi, ca şi cum am trăi într-o buclă temporală. Diferenţa e că acum ştiu care este succesiunea evenimentelor şi am învăţat să mă trezesc înainte să mai simt apa rece pe faţă. La şase şi zece, în fiecare dimineaţă, Irina apare în dormitor, cu cănuţa de apă într-o mână, căţelul de pluş în cealaltă şi cu domnul Mitz încurcându-i-se printre picioare. <br />- Ina nani patu’ mae! <br /><br />E deja o chestie de la sine înţeleasă că trebuie să le fac loc tuturor în patul conjugal, devenit brusc neîncăpător pe post de Arcă a lui Noe. <br /><br />- Mama! Pena! Apica! Apicaaaa! Apiiiiicaaa, se tânguie domniţa, când nu are la îndemână cana din care trage câte o duşcă, din reflex, cu ochii închişi, cât să-şi rehidrateze buzele roz. <br /><br />Trebuie să o conving să stea la margine, Valu încă nu s-a obişnuit cu ideea că din când în când trebuie să încaseze un şut în rinichi, se tot plânge că îl gâdil când el mai are 20 de minute de somn şi tot eu pic la mijloc. Degeaba îi zic, “nu eu, ea!” şi arăt cu degetul spre boţul blond, nu mă crede, susţine că e o conspiraţie mondială împotriva bărbatului adormit din casa noastră, mai ales că uneori, când îi e lumea mai dragă, Mitz îşi înfige colţii (delicat, de altfel) în pulpa sau în tălpile lui inconştient dezvelite. E greu de stăpânit gelozia motanului, obişnuit de-acum să aibă colţul lui pe saltea, înspre uşă, de unde îşi poate relua nestigherit patrulele nocturne. Chestia mică şi roz care vine cu arme şi bagaje în teritoriul adulţilor şi al pisicii, nu stă locului… se mişcă, se foieşte, se fâţâie şi cu greu se stăpâneşte motanul să nu o atace, aşa cum firesc atacă orice îi disturbă echilibrul pe saltea. În toată compoziţia asta, pe post de cuier pom, îmi petrec ultimele 10 minute până la trezirea impusă, încercând să mă feresc de capetele proptite în nasul meu şi ghearele înfipte în tălpi. Legitimul, apărat de şuturile infantei, sforăie nestigherit, ceea ce pune capac oricărei încercări de somn pe furate, între torsul pisicii şi ţocăitul discret care se aude dinspre Irina. <br /><br />Ar fi inutil să mai spun că trezindu-se la 6 dimineaţa, spre ora 11 o apucă somnul şi trebuie să se chinuie toate persoanele din casă să o mai ţină trează până spre prânz, în special când din motive variate, Irina nu este scoasă la plimbare. Îmi cere din ce în ce mai des să mă ajute la treabă şi chiar mă ajută. Mai zilele trecute le-a făcut “baie” unor legume pe care le pregăteam pentru supă, nu înainte să trântească un castron cu apă şi apoi să ţopăie bucuroasă în balta formată pe podea. Apoi ieri, într-un moment de relaxare a personalului auxiliar (mi-am permis să vorbesc la telefonul fix cu o prietenă mai mult de 10 minute), în semn că n-are ea nevoie de nimeni să obţină ce doreşte, s-a ridicat pe vârfuri, a luat borcanul cu miere şi şi-a turnat cam jumătate din lichidul vâscos în cap şi pe haine, spre marea mea bucurie. <br /><br />Are acum un scăunel mic (‘caunul losu) cu care se plimbă prin casă şi pe care îl foloseşte pe post de treaptă, să ajungă unde o interesează. Aşa se face că vreo două zile nu am avut telecomandă (o ascunde între jucăriile ei) 4 ore nu am avut internet (pentru că luminiţele modemului clipeau enervant probabil şi a apăsat pe butonul care taie netul), ieri, caloriferul electric din camera ei a încălzit inutil toată casa (era dat la maxim, s-a prins că după ce apasă pe butonul “losu” trebuie să învârtă şi de rotiţa care stabileşte intensitatea de încingere) până când aerul mirosea a ars, asta ca să mă rezum doar la dezastrele din afara teatrului de război numit în mod obişnuit bucatărie. În bucătărie Irina are sertare la nivelul ei şi nu ratează nici o solniţă sau sticluţă de condiment, le întoarce cu gura în jos şi priveşte cum se împrăştie granulele mici prin toate colţurile încăperii. Se bucură tare să vadă diferitele culori amestecandu-se prin aer, o atrage în special combinatia sare iodată (albă) cu boia de ardei dulce (pe cel iute l-am ascuns), “Pouă mama! Pouă, loşu! Ambela”, strigă şi apoi bate din palme: “Bafooo”. Nici nu mai apuc să o ating e de-ajuns să ridic palma a ameninţare că o şi zbugheşte spre camera ei şi închide uşa cu zgomot, semn că n-o ajung eu aşa de uşor să-i aplic vreo corecţie. <br /><br />În vremea asta, motanul zace a nesimţire în mijlocul tuturor încăperilor, unde e Irina e şi el, proţăpită axă a tuturor lumilor. Când o apucă dansul (Irina dansează în cercuri largi, uneori merge şi cu spatele, alteori doar aleargă rotund) am emoţii, dacă-l calcă pe coadă şi o zgârie, dacă el o să întindă o gheară numai în joacă dar are să-i străpungă pielea, ce-am să mă fac când iar am să o aud “mmmmbuuuuubaaaaa”, cum am să apar motanul de loviturile de răzbunare pe care sigur o să i le aplice cu vreo riglă sau vreun umeraş, pe care sigur le dibuie oriunde le-aş ascunde…<br /><br />Într-o zi de lucru nu m-am dus la muncă, am stat acasă cu Irina şi la prima cafea a dimineţii, am decupat împreună cu soţul meu omuleţi care se ţin de mână şi flori cu câte şase petale, nişte fluturi cam ciudaţi cu aripioarele îngemănate, lanţuri de nori şi ierburi ascuţite, recuzita pentru cel puţin o oră fără TV. Am pornit apoi spre parcul tinereţilor noastre, Ho Chi Minh, pe care l-am regăsit proaspăt colorat. <br /><br />Au apărut bebeluşi noi în parc, am regăsit cu bucurie mămici de astă vară şi copii pe care mi-i aminteam târându-se prin ierburi, de-acum pe picioarele lor. L-am cunoscut pe Ioan, abia de 6 săptămâni aterizat printre noi şi am aflat de o nouă sarcină a unei cunoştinţe. În ultima vreme aflu doar astfel de veşti, care mă bucură dar mă şi întristează. <br /><br />Anul ăsta Irina se poate da “taaaleee” în leagănele cele mari fără ca eu să mai am vreo emoţie, toboganul mic e deja floare la ureche, singura provocare încă în picioare e caruselul de care mi-e frică, mi-o tot închipui căzând între spiţele colorate şi nu vreau să o las acolo singură. Îmi pemit deja să mă aşez pe băncuţă şi să o privesc jucându-se cu nisipul. Acum îmi strigă că face castele, “Mami, ioite! Catel!”. E tot vehementă dacă se apropie cineva de jucăriile ei dar e drept că până la urmă se lămuresc şi aceste conflicte: tu iei forma roz, bebe ia lopăţica verde, învăţăm să trăim cu şi printre alţii de aceeaşi vârstă ori mai mari sau mai mititei. <br /><br />Să ai bucuria de a respira mirosul zarzărilor înfloriţi, în Bucureşti, într-o zi de lucru, e un lux pe care doar mamele de copii foarte mici şi-l pot permite, iar eu mi l-am asumat uşor clandestin. Face bine câte o astfel de gură de aer, e primăvară, a treia pe care o respirăm împreună ( “Ael! Nas” se entuziasmează şi micuţa). Desigur, lirismul s-a spulberat în momentul în care acasă am descoperit că în ghetuţele Irinei au mers în parc şi două steaguri de plastic (‘ego), destul de tari şi ascuţite şi un capac de pix care n-ar fi trebuit să fie acolo. Mă întreb chiar cum a călcat pe ele atâta timp, fără să protesteze, sau poate de-aia se tot cerea în braţe, memo către mine însămi: să verific întotdeauna ce a mai ascuns Irina în pantofi…<br /><br />Seara îl aşteptăm împreună pe tati, alergăm de la o fereastră la alta, dacă o las pe balcon, se agaţă de zăbrelele de fier şi strigă cât o ţin plămânii: Taaaaaaaaatiiiii! Ştie tot blocul că vine tati, cu mult timp înainte să apară. <br /><br />- Nu mai ţipa, mămico, nu te aude tati, e încă în autobuz!<br />- Abuzu! Uniie?<br />- Pe stradă. Vezi ce întuneric e afară, uite şi maşinuţele alea dorm, în curând şi tu ai să mergi la nani…<br />- Ina, nani, patu’ mae!<br />- Nu, nu, Irina doarme în pătuţul ei.<br />- Mami, patu’ mae!<br />- Da, Mami doarme în patul mare.<br />- Ina patu’ei!<br /><br />Zilele se încheie frumos, cu bezele zburând prin aer din toate părţile şi motanul aşezându-se de-a curmezişul uşii de la camera fetiţei. Doar dimineţile au rămas complicate, pentru că de la o vreme, o fiinţă ciudată pocneşte uşa de perete şi-mi strică ultimele minute de somn, după care tânjesc apoi toată ziua.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-67915927052205467582007-03-10T03:45:00.000-08:002007-03-10T03:46:12.644-08:00La poupée qui fait “non!”<em>C'est une poupée qui fait non, non, non <br />Toute la journée elle fait non, non, non <br />Elle est ... elle est tellement jolie <br />Que j'en rêve la nuit <br />C'est une poupée qui fait non, non, non <br />Toute la journée elle fait non, non, non <br />Personne ne lui a jamais appris <br />Qu'on pouvait dire oui <br />Sans même écouter elle fait non, non, non <br />Sans me regarder elle fait non, non, non <br />Pourtant je donnerais ma vie <br />Pour qu'elle dise oui<br />( La poupée qui fait “non!” MICHEL POLNAREFF)</em><br /><br /> <br /><br /><br />- Am lăsat-o pe Irina în taxi, cât m-am dus până la bancomat.. şi când m-am întors, taximetristul mi-a zis: dom’le, asta muşcă! Am încercat să-i fac jucării şi ea m-a muşcat! Sigur că muşcă, dom’le, e fiică-mea! Şi ea de colo: haţ! Era foarte mândră de ea însăşi….<br /><br />Adevărul e că ştiu că muşcă dar chiar să se apuce să muşte necunoscuţi e puţin cam mult! Cu toate astea, începutul frazei soţului meu mi-a atras atenţia în mod deosebit…<br />- Ce ţi-am zis eu, să nu laşi copilul singur în taxi!<br />- Hai, termină cu prostiile, ce se putea întâmpla?<br />- Dacă pleca taximetristul cu copil cu tot?<br />- Făceam altul!<br /><br /><br />Uşor de zis, imposibil de realizat. Altul mai bun şi mai frumos şi mai deştept decât actualul copil, e greu de crezut că mai iese. De câteva zile Irina muşcă. Rău. Pe cine apucă, de unde ajunge. Ei i se pare o joacă, ba mai mult spune că e căţel şi de-aia muşcă.<br />- Cum, mămico, tu nu eşti fetiţă?<br />- Nu, nu! Ina cutu-cutu!<br />- Mic sau mare?<br />- Ham! Ham, zice ea cu glas subţirel, semn că e un cuţ mic. <br /><br />Se plimbă cu câte o jucărie în gură prin casă, ba se mai şi trânteşte pe podele, “poc!”, spune ea privindu-mă cu ochii mari, “buba!, Ina pâng!”. Plângi, mămico, ia sa vedem, ai stricat covorul? E singurul răspuns inteligent pe care reuşesc să i-l dau. <br /><br />Avem o bonă nouă, pare blânduţă şi interesată să facă treabă, să vedem cum reuşim să le împăcăm. E drept că de data asta Irina nu mai fuge când aude interfonul dimineaţa, semn că apare “buna” cum spune ea. Dar din momentul în care intră în casă, Ana cea nouă, fetiţei i se apasă automat butonul negativist şi în afară de “NU”, nu prea reuşim să scoatem altceva de la ea.<br /><br />- Irina, mama pleacă la serviciu!<br />- Nu! Mami, nu! Ina, ici!<br />- Nu poţi, mămico, tu eşti încă mică, nu te poţi duce la serviciu!<br />- Gădi!<br />- Vrei la grădi, aşam dintr-o dată?<br />- No, no, no!<br />- Vezi, rămâi acasă cu Ana. <br />- Nu! <br />- N-ai încotro!<br />- Mami, nuuuuuu!<br /><br />Până la urmă reuşesc să ies din casă. Toate-s bune până mă întorc şi bona începe să-mi spună: “N-a mâncat banana, n-a vrut ciorbica, nu m-a lăsat să mă joc cu ea, nu a vrut să colorăm împreună, ba mai mult, m-a dat afară din cameră şi a închis uşa.” <br /><br />Un început promiţător, dar normal, similar cu cel din perioada de acomodare cu a doua bonă, despre care preferăm să nu mai pomenim prea des. Într-adevăr, NU este la ordinea zilei.<br /><br />- Irina, vino să mănânci!<br />- Nu!<br />- Irina, vino să faci duş!<br />- Nu!<br /><br />Nu doar că spune nu. Dar îmi mai şi trânteşte uşa în nas (a devenit rutină) şi o aud de cealaltă parte: “bye, bye! Todaloo!” – reminiscenţele aventurii noastre anglofone. Am reuşit însă să restabilim rutina de seară, pot să mă laud că de două nopţi merge la nani fără să mai protesteze. Ca să compenseze oarecum negativismul vârstei sale teribile (the terrible twos li se spune prin cărţile de specialitate) este foarte drăgăstoasă şi când te aştepţi mai puţin ţi se aruncă în braţe şi încearcă să te pupe. <br />- Mami! Pup!<br />- Nu pe gură, Irina, pe obraz!<br /><br />“Fiică-ta vine pâş-pâş, se strecoară pe sub mâna cu care ţin mouse-ul, mi se cocoaţă în braţe şi-şi lasă capul pe braţul meu stâng. Şi dacă dau să o alung, se repede şi mă pupă!” mi se plângea aseară exasperat tatăl podoabei. “Asta nu mă face să spun decât că e mult mai speculantă decât tine!”. Tot e bine, cu drăgălăşenia va obţine mai multe în viaţă decât bătând din picior. <br /><br />Te- iu-oana!<br /><br /> Încerc de câteva zile să o învăţ să spună “te iubesc”. Fac asta în special când o dau în leagăn şi mă priveşte cu atenţie.<br />- Teeee… <br />- Teeee<br />- Iuuuuu…<br />- Iuuuuu…<br />- Besc!<br />- Muah! îşi ţuguie dânsa buzele, fără să mai spună şi ultima silabă, ştiind că după “te iubesc” musai urmează un pupic! <br /><br />Apoi uită şi trece mai departe, la următorul subiect de conversaţie: <br />- Cântă mama! <br />- Ce să cânte mama?<br />- Tantu!<br />- Aha, ăla cu elefantul… Un elefant se legăna… zi şi tu: e-le-fant!<br />- Tant!<br /><br />Ieri în vreme ce mă străduiam să o învăţ numele ei complet (nu ştiu de unde obsesia asta cu întrebările standard: cum te cheamă, câţi ani ai, dar mă gândesc că dacă se rătăceşte – e complicat să o ţii de mână pe stradă, o zbugheşte imediat de lângă tine – măcar să ştie cum o cheamă), am avut o revelaţie.<br />- Cum te cheamă pe tine, fetiţă mică?<br />- Ina!<br />- Bravo! Şi mai cum? <br />- ….<br />- Ioana! Hai spune!<br />- Oana!<br />- Nu mămico… zi Iiiiii<br />- Iiiii<br />- Oana!<br />- Oana. Te … iu….oana!<br />- Da, e bine şi aşa…<br /><br />Continuăm povestea de amor cu “Baba” care i-a adus “papoteii mooosi!” (papuceii frumoşi) şi la care doarme în “patul mare cu piiisa”. A început chiar să asocieze cuvintele în mici propoziţii. Baba are patul mare! Fascinaţia faţă de “baba” – pe care ştie că o cheamă Gaaabiii dar aşa vrea ea să-i spună, “baba”, provine şi din faptul că în casa bunicii nimic nu e interzis sau prea mult. Simţul umorului specific familiei însă e încă util. Într-una din serile trecute, Gabi încerca să o convingă pe Irina să rămână în pat. Fetiţa a dat spectacolul întreg: de la “am buba”, “chema”, “baubau”, buuuu” până la “potty”, baba a cedat la toate şantajele, până când a ajuns să-şi spună singură, ca din partea Irinei: “Ceeeee proastă eeeeeşti!”. Am izbucnit în hohote şi ne-am retras în bucătărie, unde o aşteptam să o mângâiem cu înţelegere pe frunte, să-i spunem, “lasă Gabica, până la urmă ai să te prinzi când chiar vrea ceva sau doar te joacă pe degete”. N-a mai fost nevoie, râdea şi ea, semn că doar se lasă prostită, de bună voie şi nesilită de nimeni. <br /><br />În dimineaţa asta, înainte să muşte taximetristul prea glumeţ la prima vedere, Irina şi-a făcut din nou singură bagajul: de data asta şi-a luat avioanele, pe ţup-ţup, neapărat un cub şi doar vreo 6 din cele 12 creioane cerate (restul sunt undeva prin casă). <br />- Baba! Chichiuuu! Abuzu! Daiu! Tenu! <br />- Da, mămico, o să mergi cu chichiul la Baba şi baba o să te ducă la maşinuţe şi a trenuleţ.<br />- U! Uuuuu! Tenul!<br /><br />Dacă ajungeţi prin Moghioroş, la trenuleţ, sigur le găsiţi acolo. Fiică-mea e cea mai hlizită şi cea mai mică dintre toţi călătorii trenului de tablă. În timpul ăsta, noi, părintii ne facem de cap, “a-casa” cu cafele şi mucenici. Din când în când ne mai amintim ce a mai făcut Iri zilele astea şi ne pufneşte râsul. Apoi iar savurăm liniştea neobişnuită a casei. Taifunul se întoarce mâine seară. AMR 32 de ore!<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-47919072376688425572007-03-03T00:28:00.000-08:002007-03-03T00:39:18.432-08:00Am buba!Un pic mai devreme decât planuisem, ne-am reîmpachetat jucăriile şi ne-am întors acasă, înainte ca toate zidurile ridicate pe nisipurile instabile ale tranziţiei personale, să se surpe şi să ne îngroape de vii. Într-o zi, pe la prânz, am pus mâna pe telefon şi l-am întrebat pe V.: „Ce faci mâine?” <br />- Nu mare lucru, am deadline, trebuie să termin cataloagele alea vineri şi mai avem de tras.<br />- Bine, vezi că noi pe la 17.40 o să fim acasă.<br />- OK, ce trebuie să cumpăr?<br />- Păi, nişte lapte şi nişte fructe pentru Irina.<br />- Bine, iubito, nu ştiu dacă am cum să vă iau de la aeroport, dar încerc.<br />- Lasă, că luăm un taxi. <br /><br /> Şi uite-aşa, după aproximativ 18 ore de călătorie cu autocarul, avionul şi automobilul (între noi fie spus, de la Londra la Otopeni am făcut 2 ore şi 45 de minute, de la Otopeni în Sebastian alte 2 ore) ne-am regăsit familiuţa, ca şi cum am fi fost într-o vacanţă ceva mai lungă decât intenţionasem. Bucurie mare şi amor spumos între Tati şi Irina, Baba şi Irina, Mama şi Tati, Mama şi Mitz, Irina şi Mitz.<br /><br /> După vreo două săptămâni am reuşit să restabilim ordinea firească a tuturor lucrurilor: jucăriile la locul lor, hainele puse în dulapuri, rezervele de detergenţi şi consumabile au fost refăcute, stocurile de băcănie reîmprospătate... Doar valizele încă mai zac (una şchioapă de o roată, alta ciungă de-un mâner) în holul mic, victime colaterale în războiul cu manevranţii de bagaje din cele două aeroporturi. Nu-mi vine să le arunc, nu-mi vine nici să le pun în debara, le mai las o vreme până mă hotărăsc să le curm suferinţa.<br /> <br /> Serile noastre sunt iarăşi interesante. Deşi cu greu ţine ochii deschişi până pe la ora 20, imediat ce dăm stingerea, copilul vorbitor începe să strige:<br />- Mama! Am buba!<br /><br />Mă prefac că n-am auzit, de obicei bubele ei sunt imaginare şi nepericuloase. Zece secunde mai târziu se aude iar:<br />- Mama! Potty! (oliţa)<br /><br />Acesta este un argument forte. Înrucât ne-am străduit din răsputeri să scăpăm de pampers, domnişoara ştie că dacă scoate asul din mânecă, se execută careva dintre cei mari. Ca să compenseze deranjul, după ce devine evident că a fost doar o stratagemă să mă mai vadă o dată, mi se aruncă în braţe („tiiiicoooo” – probabil „pi-siiii-coooo”) şi mă pupă zgomotos, cu „ţoc”-ul demonstrativ. Ies din cameră hotărâtă să nu mai cedez. Alte 20 de secunde mai târziu...<br />- Mama! Chema! (crema) <br /><br />Îngeraşul de fată iar s-a dat jos din pat şi circulă prin casă, agitând ditamai sticla de cremă contra dermatitei atopice. Îndeplinim şi ritualul cu crema şi iar încercăm să o convingem că e noapte şi ar fi cazul să doarmă. „Napte, mama!”, e de acord, dar doarme cu condiţia să stau şi eu în patul mare şi să închid ochii:<br />- Mama! Nani, patu’ mae, ochii!<br /><br />I-am explicat cum m-am priceput că la noi acasă fetiţa doarme în pătuţul ei iar mami doarme cu tati în dormitor. Dar mai are o carte: <br />- Mama! Bu! Teapă ! (vine albina şi mă înţeapă) <br />- Nu vine, mămico, nici o albină, fă nani! <br />- Bat! Butu! <br />- Da,iubito, o batem cu băţul dacă apare, dar pe cuvânt că nu vine!<br /><br />Ultima încercare:<br />- Mama! Baubau!<br />- Irina, baubau nu există! Baubau e o invenţie pentru copii prosti, tu nu eşti un copil prost. Culcă-te!<br /><br />Dar nu ţine de fiecare dată. Uneori trebuie să mă aşez turceşte pe covor şi să-i zic din când în când „închide ochii!” ca să adoarmă, în cele din urmă. Alteori e de-ajuns să aprindem lumina pentru zânica aia care vine şi îi sărută pe frunte pe copiii care dorm. Dacă nici asta nu merge, trimitem cavaleria. Tati spune o singură dată: Stingerea! Nu ştiu dacă îl ascultă pentru că are vocea mai groasă ori e deja la finalul recitalului ei nocturn şi s-a plictisit de turele între pat şi uşă. Mi-am regăsit însă liniştea interioară de după ce casa se scufundă în întuneric. Şi eu şi ea ne bucurăm că suntem acasă...<br /><br /> În entuziasmul revederii, Gabica ne-a luat infanta de pe cap două week-end-uri la rând şi ne mai vizitează şi dimineaţa, până găsim o altă doamnă drăguţă şi blândă care să se plimbe cu Irina cât suntem noi la serviciu. Când aude că mergem la Baba Irina scoate din debara geanta albastră de voiaj şi începe să-şi pună singură jucăriile şi hăinuţele:<br />Ego! (Lego), tuţa (vestuţa), cutu (cuţul pe care îl îmbrăţişează cu drag înainte să adoarmă), chioanele (creioanele), apica. Se duce cu bucurie în casa bunicii, unde i se permite cam orice, inclusiv să scrie pe tabla unei vechi maşini de spălat rufe. Urmarea deselor excursii în împărăţia clopoţeilor (la bunica sunt tot soiul de clopoţei atârnaţi peste tot) e că atunci când se trezeşte din somn, Irina nu mai strigă „Mama!”. Ieri când m-am întors de la birou, fetiţa mea dormea cuminte în pătuţul ei. S-a trezit peste vreo jumătate de oră, i-am auzit glăsciorul de dincolo de uşă: „Baaabaaa! Gaaaabiiii!”. Când a dat cu ochii de mine în loc de bunica, a făcut stânga-mprejur şi mi-a închis uşa în nas. Am tras aer în piept. Am bătut la uşă...<br /><br />- Cinieeeee?<br />- Mami!<br />- Mami, nu! Pa! Ici! Baba! Camon! (mama să plece la serviciu, să vină baba!)<br /><br />I-am spus că-mi pare rău dar trebuie să se mulţumească, pentru moment, cu subsemnata. I-au mai trebuit cam 20 de minute să se adapteze la noua situaţie. Nu ştiu de câte minute am avut eu nevoie ca să-mi stăpânesc inima, să mă liniştesc, să număr până la 1473 ca să nu mă las copleşită de un nou val de vini imaginate. Probabil vreo cinci, cât a durat pănă să-şi amintească refrenul zilei:<br /><br />- Mama, am buba!<br /><br /><em>HOT TIP: Dacă vreodată vă întrebaţi cu ce puteţi curăţa ecranul televizorului de creioane cerate, nu încercaţi soluţiile speciale pentru monitoare. Folositi direct detergentul pentru geamuri.</em><div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-86273740532369615692007-02-02T13:36:00.000-08:002008-12-11T01:18:17.731-08:00La albina ocupată<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjm9Xqysya9ZBlJIc7GjzhZCReIQPlRztGZeFfafuCNq2pyhY-YqoPHUy-XYWZnjYMVf-Rjsn-m-muQ849P7WGwgv-j_RyiR0GEZkehyphenhyphenjSh14cHmySRX3k_2agAY_R_LTMmQU8qag/s1600-h/Copy+of+DCFC0067.JPG"><img style="float:right; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjm9Xqysya9ZBlJIc7GjzhZCReIQPlRztGZeFfafuCNq2pyhY-YqoPHUy-XYWZnjYMVf-Rjsn-m-muQ849P7WGwgv-j_RyiR0GEZkehyphenhyphenjSh14cHmySRX3k_2agAY_R_LTMmQU8qag/s320/Copy+of+DCFC0067.JPG" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5027055979490860082" /></a><br />La petrecerea de ziua ei, Irina a avut un tort pe care tronau cei patru prieteni de fiecare zi: Tinky Winky, Lala, Dipsy şi Po. Lala este favoritul ei, aşa că atunci când a venit momentul să sufle în lumânare, a trebuit să ne mişcăm repede ca să-l salvăm de o nedorită operaţie de topire.. Pentru că nu doar Irina a suflat în lumânare ci şi Lala, apoi Dipsy, Tinky Winky şi Po. Aşa că lumânarea ei în formă de cifra 2 a fost aprinsă de vreo 7 ori în total. Apoi s-a servit din felia de tort uitând orice bune maniere şi abilităţi de a mânui linguriţa: direct cu mâna. <br /><br />Se spune că de ziua ta trebuie să îţi pui o dorinţă pe care să o ţii secretă ca să se împlinească. Şi apoi, sufli din toată puterea. Cred că e prea mică pentru teorii atât de înalte aşa că mi-am dorit eu în locul ei ceva şi n-am să spun, ca să se împlinească. Mi-a părut rău că nu au fost şi musafiri-copii de vârsta ei, dar pe de altă parte, ştiind cât de posesivă e cu jucăriile, a fost poate mai bine să nu avem de ce să ştergem lacrimi. Dintre toate darurile cel mai tare s-a bucurat de “mbela” (umbrela) cea roz şi de o minge, iniţial cumpărată pentru unul din nepoţii cei mai mari. Baloanele şi bannerele n-au impresionat-o foarte tare, rochiţa cu jupă mai mult a stânjenit-o decât să o bucure. Sigur pantofiorii legaţi cu funde de satin i-au plăcut foarte tare, pentru că a protestat când am încercat să îi dau jos.<br /><br />A doua zi, cu camera plină de baloane ce pluteau foarte aproape de tavan, Irina s-a trezit zâmbind. Era prima zi din restul vieţii ei şi părea că undeva între naştere şi această aniversare a ajuns la concluzia că atâta vreme cât sunt pe lume umbrele colorate, baloane cu heliu şi mingii destul de mici cât să le ţii în mână, merită să zâmbeşti. <br /><br />Săptămâna aceasta, Irina a fost aruncată în ocean şi lăsată să înoate. Puţin pe neaşteptate, am găsit la doar 10 minute de casă o grădiniţă în care sunt acceptaţi şi copiii de doi ani. Căutam unul din acele grupuri de joacă, la care copiii merg cu mămicile lor. Am aflat cu surprindere că la “Albina ocupată” poţi să laşi prichindelul pentru 2 ore pe zi şi să pleci cu mâinile în buzunare şi fluierând a libertate. <br /><br />- Irina, mergem la Grădi?<br />- Gădi, gădi! ţopăia infanta prin camera de zi.<br />- Hai sus, repede, să ne îmbrăcăm!<br />- Chichiuu? (mergem cu maşina?)<br />- Nu, mămico, mergem cu căruciorul, că e aproape.<br />- Nu, chichiuu nu, Ina, buba! Cade!<br />- Nu mămico, nu ai cum să cazi că mama nu te duce cu maşina până când nu e convinsă că eşti în siguranţă.<br /><br />Aghiuţă m-a pus să-i zic, de câte ori mă duc să învăţ să conduc pe partea cealaltă, că nu o iau cu mine, că nu e în siguranţă, dar când mama va şti să conducă bine, o să mergem împreună cu maşina la Grădi. Copilul cel deloc prost a ţinut minte că mergem cu maşina la Grădi şi a vrut neapărat să se asigure că nu face buba. De ţinut minte: să am grijă ce spun înainte să plec din casă fără dânsa. Mi s-a mai întâmplat să-i zic că îi aduc ceva frumos când mă întorc şi m-a luat în primire de la uşă: “Mama, ‘mos, unde-i?”. Dar să revenim la chestiunea cu albina ocupată.<br /><br />În prima zi am stat cu ea. 4 supraveghetoare la 11 copii mi s-a părut o rată onorabilă, mai mult decât aş fi îndrăznit să sper în România. O cameră mare, cu şevalet pentru pictură, planşe de colorat, un mic colţ amenajat ca un cabinet medical şi multe păpuşi, acesta este decorul în care Irina îşi petrece orele în care învaţă să împartă jucăriile şi să nu stea ca fleaţa dacă o pocneşte vreun coleg. S-a dus direct spre şevalet, unde un băieţel (cu 3 degete mai mic decât ea) zugrăvea voiniceşte o bucată de ziar vechi. Nu reuşea să nimerească foaia pe care trebuia să “picteze” dar se concentra să nu rateze nici o bucăţică din ziar. Irina i-a luat pensula din mână şi l-a împins niţel mai spre geam. Băiatul n-a protestat. A găsit altă pensulă pe care a înfipt-o în borcanul cu maglavais galben. Au mâzgălit încă vreo câteva minute, până când a mea s-a murdărit pe mâini şi a început să bâzâie. <br /><br />-Ştiţi, aici le predăm şi câteva noţiuni de galeză, mi-a susurat Sharon, educatoarea-şefă.<br />-Minunat, am zis. S-ar putea să aveţi ceva dificultăţi pentru că momentan fetiţa mea învaţă deja două limbi în paralel şi nu stăpâneşte bine niciuna. <br />-Ah la vârsta asta pot învăţa şi cinci deodată, ei nu ştiu că sunt limbi diferite.<br /><br />După grădiniţă am mers în parcul de peste drum. Irina cânta în vreme ce o dădeam în leagăn. “Uti, uti, Ina nu pânge” (Uţa, uţa cu căruţa, nu mai plânge Irinuţa). Era linişte în jur, nu mi se mai părea atât de frig, trecusem cu bine de prima zi de grădi.<br /><br />A doua zi am dus-o iar la “albina ocupată”. După ce s-a instalat tacticoasă la şevalet, am şters-o englezeşte, la îndemnul lui Sharon. S-a prins imediat că nu mai sunt în zonă şi a început să plângă cu lacrimi mari. Mă uitam pe fereastră la ea, cocoţată în braţele educatoarei, strângându-şi cănuţa de apă la piept şi suspinând neconsolată. Am vrut să mă întorc dar mi-am dat seama că ar fi o greşeală. Sharon spusese să revin după 10-15 minute, ca ea să înţeleagă că mama pleacă şi iar vine. Când m-am întors mi s-a aruncat în braţe, mi-a mângâiat părul şi m-a pupat, doar doar nu mai plec iar. <br /><br />- Nu mai plânge, puiule, mami se întoarce tot timpul. Mai vezi tu vreo mămică aici? Nu vezi că sunt atâţia copii şi nici o mămică? Hai, taci cu mama!<br /><br />Apoi am plecat iar, de data asta spunându-i că mă duc la treabă şi mă întorc peste o oră. Ai mei m-au cules de pe drum, eram pe jumătate îngheţată (sunt vânturi reci în colţul ăsta de ţară) şi nu visam decât la o cafea mare şi fierbinte. Mă durea inima. O lăsasem iar plângând şi la fel am găsit-o la 11.30 când m-am dus după ea. Stătea pe scaunul cel înalt, cu ochii aţintiţi către uşă, lacrimile i se înnodau sub bărbie. Mi-a mai suspinat câteva secunde în braţe.<br /><br />- N-a plâns tot timpul, mi-a spus Sharon. A stat pe scaun şi s-a uitat la ceilalţi copii, nu s-a jucat cu ei, doar i-a privit cu mare atenţie. Nici gustarea nu prea a vrut să o mănânce, a ros o bucăţică de măr dar nu mai mult. Pare să înţeleagă tot ce-i spun, nu vă faceţi griji.<br /><br />Sigur că îmi fac griji, sunt mamă, cu asta mă ocup toată ziua, îmi fac griji. După ce că nu mai suntem acasă şi cei din jur vorbesc ciudat, tati e în permanenţă la serviciu, baba a dispărut în ceaţă, coada pisicii nu mai flutură pe nicăieri şi trebuie să-şi împartă toate bomboanele cu cuţul Dino, acum mai dispare şi mama cine ştie pe unde şi lasă fetiţa printre jucării străine. <br /><br />Astăzi, a treia zi de grădi, am dus-o la albina ocupată, i-am zâmbit, am fluturat din mână şi m-am răsucit pe călcâie. Sigur că iar a început să plângă dar de data asta n-am mai stat cu nasul lipit de nici o fereastră. Am venit acasă, am pregătit prânzul, m-am aşezat la computer şi am început iar să caut o slujbă. Trebuie să iasă până la urmă, asta îi spun în fiecare seară Irinei: mama va găsi un serviciu şi apoi ne vom muta într-o căsuţă a noastră, în care o să vină şi tati şi îl va aduce şi pe Mitz. Şi atunci vom fi împreună şi va fi bine. La 11.15 m-am înfiinţat la grădiniţă, am bătut la uşă şi m-am aşezat pe un scăunel. M-a observat abia după câteva minute. Se plimba ici colo, cu o pălărie neagră de poliţist pusă peste sprâncene, senină ca o zi de primăvară. Fără lacrimi, fără disperare. Mi-a arătat ce-a pictat, a primit două abziebilduri pentru bună purtare. N-au interesat-o cântecele lor (ce e drept, nici adulţii, nici copiiidin acea cameră nu erau entuziasmaţi de ora de cântat). Şi ne-am dus iar spre leagănele noastre din parcul pustiu, unde Irina îşi cântă şi îmi cântă. Copila înoată stil fluture pe oceanul noii ei vieţi.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-88304645947810690702007-01-19T13:31:00.000-08:002007-01-19T13:37:17.920-08:00Partir...În seara de dinaintea plecării noastre de-acasă, Gabica a rămas să ne ajute cu bagajele. Nu ştiam cum să pun cât mai multe dintre jucăriile Irinei în valize. Pregătisem deja banii pe care bănuiam că va trebui să-i plătesc pentru surplusul de kilograme. Îmi luasem la revedere de la prieteni, de la naşii Irinei, de la străzile şi casele de care ştiam că o să îmi fie dor, de la autobuzele pline ochi şi de la florăresele de la Eroilor. Mi-a fost foarte greu să mă despart de balansoarul care fusese locul meu preferat din lumea asta pentru atâtea luni. Nu mai vorbesc de cărţile de poveşti pe care le adunasem în timp, pe vremea când nu ştiam că voi avea o fată dar îmi era clar că un copil am să am. Cu câteva zile înainte aruncasem la tomberon vreo patru vieţi, câteva sute de fotografii din tinereţile petrecute lângă diverse personaje, frânturi din destine neîmplinite în care investisem timp şi speranţe. Dosare pline cu felicitări de la alte Crăciunuri, aniversările zilelor mele de naştere, scrisorile mamei niciodată trimise, colecţionate ca un jurnal împrăştiat în plicuri, acte vechi şi hotărâri de divorţ, le-am aruncat în jos, pe toboganul mizeriei, fără să clipesc. Pe Mitz l-am prins în ultima secundă, înainte de a ieşi pe uşă. Taxiul ne aştepta jos, dar am mai zăbovit preţ de două minute, cât să-l ţin strâns-strâns în braţe şi să-i promit că ne vedem curând. Am închis uşa cât de repede am putut ştiind că indiferent cum se vor desfăşura lucrurile în acea casă nu am să mai am cum să mă întorc.<br /><br />Am lăsat-o pe Gabi în uşa blocului, plângând. N-a vrut să meargă la aeroport pentru că nu-i plac despărţirile, şi-aşa i-a fost greu să ne ducă până la maşină. La Otopeni (Henri Coandă mai nou) am predat bagajele şi apoi a trebuit să mai aşteptăm o vreme până să se deschidă porţile pentru îmbarcare. Ne-am plimbat pe-afară o vreme, apoi Irina şi tati s-au dat cu scările rulante, şi s-au uitat la avioanele atârnate de tavan. Ca s-o convingem să se dea jos şi să nu mai răscolească pietricelele cele albe cu sclipiri de diamante din decorul aeroportului, tati i-a spus Irinei că aceea e mâncărica avioanelor. A luat-o în braţe şi a ridicat-o cât de sus a putut. Cu o pietricică în mână, Irina încerca să hrănească planorul lui Traian Vuia, convinsă că tot ce spune tati e adevărat.<br /><br />Nu ştiu cum se întâmplă, dar de fiecare dată când plec tot Otopeniul ştie că doamna Andreea Vuţescu Demirgian e aşteptată urgent la poarta 10. Deşi ajung devreme, deşi predau bagajele la timp, sunt ultimul pasager care urcă în avion. De data asta, împingând căruciorul Irinei de care atârnasem şi bagajul de mână, am reuşit să-mi întind pe jos conţinutul genţii de umăr: paşaportul, biletele, banii, câteva monede rostogolindu-se apocaliptic în toate direcţiile, apa copilului şi jucăriile pentru drum… Le-am adunat cu mâinile tremurându-mi de pe jos, încercam să nu plâng, să nu mă vadă copilul, mă grăbeam pentru că anunţurile se repetau la 30 de secunde. Când am ajuns în sfârşit la scanere şi am declarat că am un laptop în bagaj au crezut de cuviinţă că trebuie să îl verifice. N-au mai apucat. Irina plângea pentru că am scos-o din cărucior şi nu-i place să i se ia ce e al ei. Am ajuns în sfârşit în avion. Am avut noroc, era destul de gol. După ce ne-am jucat o vreme cu jucăriile cele noi, Irina a adormit. Până la aterizare am avut în faţa ochilor o singură imagine. Irina încercând să hrănrească “aionu’ maaaare” cu pietricele sclipitoare, în braţe la tati.<br />A trecut o lună. Deşi ne vedem aproape zilnic pe net, Irina încă pupă fotografia lui tati la culcare. Câteodată arată spre boxa din care ştie că se aude vocea lui tati şi îl strigă. <br />- Taaati? Unde e?<br />- Tati e acasă. <br /><br />Şi dacă îl vede pe tati, imediat întreabă de “baba”. Baba încă plânge când ne vede. Când Irina a împlinit doi ani, Baba se gândea că în loc să alerge cu tortul prin oraş, ea aleargă să stea de vorbă cu o maşinărie. E prăpăstioasă Gabica, are senzaţia că moare şi nu ne mai vede deşi i-am explicat nu o dată că nimic nu durează veşnic, nici măcar despărţirile nu sunt pentru totdeauna. De ziua Irinei, chiar de dimineaţă, în staţia de autobuz, tati a văzut o fetiţă şi o mămică. Semănau cu noi şi i s-a oprit puţin inima. O fracţiune de secundă a crezut că poate ne-am întors. Apoi şi-a dat seama că nu am fi avut când de vreme ce ne despărţisem abia la 2 noaptea după încă una din conversaţiile noastre nocturne. Ne-am petrecut după-amiaza amintindu-ne prima lor întâlnire, la spitalul Municipal, în camera plină de nou născuţi, care mai de care mai boţiţi şi mai albaştri, între care singurul mai de doamne-ajută era, întâmplător, copilul lui cel trandafiriu, cu ochii de un albastru nesimţit. <br /> <br />- Cum te cheamă pe tine?<br />- Iiina! <br />- Şi mai cum? <br />- Oana <br />- Şi câţi ani ai?<br />- Unu.<br />- Nu mămico, ai doi ani acum, eşti mare.<br />- Iiina maaae.<br />- Spune: am doi ani!<br />- Aie! doi aniii<br /><br />În mintea ei, Ioana şi icoana sunt cam totuna, probabil pentru că sună la fel. Seara, la culcare îmi cere “oana mica” să o pupe. Apoi o vrea pe cea mare. Pupatul icoanelor i se trage de la Nanny, care o ducea la împărtăşit înainte de sărbătorile mari şi uneori şi în câte o sâmbătă. M-am bucurat să văd că nu a uitat deşi cred că nu ştie exact ce face. Sper doar că îngerul ei bun îşi va întinde o aripă şi asupra noastră.<br /><br />Dimineţile noastre încep acum la fel:<br />- Mama! Dos! Papoteii! <br />- Shhhh! Culcă-te că e noapte! <br />- Nu, nu! Mama, dos, papa bebe! <br />- Mai târziu!<br />- Mâna! Dos! <br /><br />Mă apucă de mână şi mă trage cu toată puterea ei jos din pat ţinând-o una şi bună: “Ina, papa, ‘ape!”. Nu pot să-i rezist mai mult de 3 minute. Coborâm scara strâmtă întâi mama, apoi fetiţa. De fiecare dată zgâlţâie una dintre barele de lemn care se mişca la venirea noastră aici. Între timp, bunicul a avut grijă să o fixeze, ca nu cumva să se scurgă minunea prin spaţiul prea generos pentru silueta ei. <br />- Dincii! <br />- Da, hai să ne spălăm pe dinţi. Dă-mi periuţa. <br />- Pata! <br />- Da, pune mama şi pastă. <br />- Apa! <br />- Uite şi apa. <br /><br />Se spală pe dinţi cu conştiinciozitate. E tacticoasă, se priveşte şi în oglindă, mai face o piruetă, se mai joacă puţin cu apa, până când o mână nemiloasă răsuceşte robinetul.<br /><br />- Ce vrei să papi? <br />- O! <br />- Nu se poate ou, ai mâncat şi ieri! <br />- O! Al meeeu! Oooo! <br />- Nu, mămico, altceva. <br />- Apeape! <br />- Lapte. Cu cereale? <br />- Da. <br />- Dar mănânci singurică, da? Ca o fetiţă mare! <br />- Mae! Iina papa! <br /><br />Rătăcită printre jucăriile cele noi, Irina nici nu se mai uită la cele aduse pe bani grei de-acasă. Mare cum este, încă plânge când mami pleacă “la servici” sau “să cumpere bobo”. Mai vede uneori avioane pe cer şi atunci caută iute în jur o pietricică albă, să le dea papa. Acasă, pe leagănul din hol, încă atârnă prosopul cu care bunica a şters-o după ultima băiţă înainte de plecare. <br />“Camera ei a rămas la fel, zici că acum trebuie să vină din parc”, îmi plângea ieri Gabica în căşti. <br />“Nu mai plânge, Gabica, n-am murit. Doar am plecat puţin.”<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-58410204003403391962007-01-05T15:22:00.000-08:002007-01-05T15:23:38.693-08:00DoiDoi<br /><p align="justify"><br /> Domnişoara care se fâţâie în faţa oglinzii, admirându-şi diversele ipostaze, mi-a indicat unde să stau, în aşa fel încât să nu mă piardă din ochi dar nici să nu-i blochez parada. Işi duce la buze ceaşca de lapte, cu o mişcare foarte sigură. Soarbe puţin, cât să nu i se prelingă pe bărbie, apoi o aşează cu grijă pe mochetă. Mai trage o ocheadă în oglindă şi apoi apucă triunghiul de pâine prăjită cu doar două degete. Muşcă din sandwhich cu poftă, de fiecare dată privindu-şi imaginea reflectată. Învăluită în acorduri de violoncel, Mamzel Zuluf îngână încetişor melodiile cântate de Katie Melua. E unul din pick-nick-urile noastre de seară. Prefer să îi servesc cina în camera ei, departe de zgomotele casei, de cuţ, de musafiri, departe de televizorul puţin prea prezent în noua ei viaţă. Rolul meu e să am grijă să nu verse cana pe covor. În rest, e independentă, se descurcă fără mine. Şi dacă în loc de sandwhich cald primeşte dinca (budincă de orez), mânuieşte linguriţa foarte bine, nu mai are nevoie decât de o persoană devotată, care după cină să-i şteargă cu mişcări fine obrajii. Apoi se urcă singurică în pat. Cere să pupe oana (icoana) şi îl pomeneşte de câteva ori pe “Damne-Damne”. <br /><br />- Haide, Irina, închide ochii! <br /><br />- Ochii! <br /><br />- Nani! cântă mama<br /><br />- Naaaani, îngână fetiţa, pupuiuuuu…<br /><br />- …maaaamiii. <br /><br /><br />În fiecare seară, când lumina se stinge şi stelele fosforescente încep să plutească prin întuneric, Irina exclamă: “oaaaaaau!”.<br /> Mirarea asta face parte şi ea din ritualul de somn. Învelită apoi până sub bărbie cu pilota pufoasă, se asigură că are la îndemână cana cu apă şi apoi închide ochii. “Noapte bună, Irina, mama te iubeşte” încă este formula de încheiere, după ce câţiva pupici zboară prin aer şi fetiţa îi prinde. “Haţ!” e ultimul cuvânt înainte să se închidă uşa. <br /><br /><br /> De câteva zile e foarte fericită cu creioanele primite de Crăciun. E în stare să stea minute bune la micul ei pupitru, să deseneze cercuri mari despre care spune că sunt chipuri de copii. “Ochii… bebe”. Desigur, desenele ei nu înseamnă încă mare lucru dar e plăcut să vezi cum schimbă culorile, cum le combină, cum le alege. O altă ocupaţie favorită este să-i scalde pe cei 4 teletubbies. Lala este preferatul ei. Le face baie într-o cutie de margarină şi apoi îi pune să doarmă în pătuţurile lor. Îşi împarte gustările cu cuţul, mai de voie, mai de nevoie, pentru că dracul cel mic şi cu patru lăbuţe nu ştie prea multe politeţuri şi se şi autoserveşte la o adică. Irina şi Dino sunt un cuplu înduioşător. Căţelul se bucură să o vadă şi sare să o pupe. Deşi e mic, atunci când vrea poate să sara foarte sus, ceea ce pe fetiţă o sperie. Cum în ultima vreme Irina poate să plângă la comandă, lacrimile îi apar instantaneu pe obraz şi începe a se jelui de parcă Dino deja i-ar fi înfulecat nasul sau cel puţin o ureche. Puţin confuz, Dino se aşează în faţa ei şi îi ţine isonul, hăuleşte din toată inima şi nu mai ştie ce să facă să o împace. Acelaşi lucru se întâmplă când fetiţa se supără că mama a plecat din casă şi plânge cu deznădejde, de parcă ar spune “ a plecat mămica mea şi m-a lăsaaaaat, mamaaaaa”. Căţelul nu de dezlipeşte de ea, ba mai mult, scheaună încetişor, fără să înţeleagă de ce, dintr-o dată, zâmbetul copiliţei s-a transformat în cascade de lacrimi. <br /><br /><br />În curând Irina împlineşte doi ani. De-acum rupe câteva cuvinte pe româneşte şi vreo 4-5 pe englezeşte. Incercăm din răsputeri să renunţăm la scutece. Se mai împiedică uneori pe stradă. Dar e în stare să urce şi să coboare scările, să deschidă uşa de la frigider, ştie să se spele pe dinţi, şi nu pleacă nicăieri fără “papotei”. Mama nu mai e mami chiar tot timpul, uneori mama e “Andia”. Stă aşa cocoţată în capul treptelor, zgâlţâind portiţa care o împiedică să coboare în camera de zi şi strigă pe un ton hotărât: “Andiaaa! Andia! Andiaaa”. Şi din cele trei tonalităţi poţi deduce un întreg discurs despre drepturile copiilor şi despre cât de încet se mişcă mama asta şi despre cum abia aşteaptă să se facă destul de mare ca să nu mai depindă de mama să-i deschidă uşile. Jucăriile ei sunt ale ei şi ale nimănui altcuiva, nu oricine se poate apropia de ele. Ştie să meargă pâş-pâş şi să vorbească în şoaptă, ştie să desfacă un triunghi de brânză din poleială şi să decojească o banană. Îi plac fructele: kipi (kiwi) şi pocacala (portocala) sunt nelipsite din meniul zilnic. Pupuiul (puiul) este şi el în topul mâncărurilor favorite. Îi poţi servi orice fel de carne dacă îi spui că e pui. Am descoperit într-o dimineaţă că ştie să spună “para” (evident, în loc de r scoate un soi de l) şi “ou!”. Mărul deja îl cunoaşte în două limbi, graţie filmuleţelor “baby einstein”, pe care e în stare să şi le pornească singură pe laptopul mamei. Sunt câteva pe care le-ar vedea la orice oră: “One!” (povestea cifrelor) chichiuu(un film cu maşinuţe) tototoiul (animale sălbatice – îl numeşte aşa pentru că tata i-a spus că girafa se cheama moţoţoi) chionu (despre forme şi creioane colorate)… uneori le mai uit dar îmi atrage ea atenţia în permanenţă, mai ales că într-o vreme, pe când încă eram la noi acasă, când tati venea de la serviciu, avea voie să vadă un film, pe care îl alegeau împreună. Cred că acum asociază filmuleţele astea cu dorul de tata, a cărui poză o pupă cu sfinţenie, în fiecare zi, de câteva ori. <br /><br /><br />Într-una din după-amieze, pe când eu credeam că ea îşi doarme somnul de frumuseţe, Irina coborâse din pat, ieşise din sacul de dormit, aprinsese veioza şi de plictiseală începuse să cremuiască fotografia lui tati. Când am întrebat-o exact ce crede că face mi-a spus că îl face pe tati “măimăi”. Încă nu ştie să spună “mi-e dor, vreau să plecăm acasă, asta nu e doar o vacanţă şi m-am prins, vreau înapooooi”. Simt însă tot ce nu poate să-mi spună şi sper din tot sufletul să uite zilele astea în care tati nu a fost lângă ea. Crăciunul l-am trecut cumva, de Revelion, când la Bucureşti era miezul nopţii, mama, tati şi Irina erau împreună într-o videoconferinţă. Dar de ziua ei tati nu va fi să o ţină în braţe şi să o pupe. Sperăm să recuperăm timpul pierdut cât mai repede. <br /><br /><br />De când sunt mama Irinei am inceput să gândesc că ziua în care ea s-a născut e puţin şi ziua mea. Aşa ar trebui să fie pentru toate femeile: aniversarea zilei în care au dat viaţă unui pui de om să li se cuvină şi lor. Aştept ziua Irinei cu mai mult drag decât aştept ziua mea. Ziua mea înseamnă un an în plus spre bătrâneţe, spre dezarticulare. Ziua ei înseamnă încă 365 de zile în care am trecut cu bine peste toate lucrurile bune sau mai puţin bune. Înseamnă încă un început spre mai spectaculoase acumulări şi noi mirări, cu atât mai mari cu cât sunt primite subiectiv. Între timp, ca orice mamă de fată, o privesc fâţâindu-se în oglindă şi îmi spun: nu că e a mea, dar e frumoasă, mânca-o-ar mama pe ea.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-29450370774909774482006-12-09T02:36:00.000-08:002006-12-10T01:46:07.523-08:00Tura de dimineaţă<div align="justify">Pentru că noiembrie şi decembrie, deopotrivă, sunt lunile cele mai haotice din viaţa unui realizator de emisiuni radio, cu conferinţe programate peste evenimente şi întruniri peste diverse târguri, am deveni de câteva săptămâni un fel de mamă prin corespondenţă. </div><div align="justify">O văd dimineaţa, la prima oră, când îmi bate la uşă, aproape discret:</div><div align="justify"></div><div align="justify">- Coc, coc, coc... Mamaaaa! Coc, coc, coc!</div><div align="justify">- Da, Irina, intră.</div><div align="justify"></div><div align="justify">De obicei vine cu cănuţa de apă după ea. Se cocoaţă relativ uşor lângă mine în pat. </div><div align="justify">- Ute! Maaau! </div><div align="justify">- Da, da, mămico, mau, shhh, că e noapte, hai să mai dormim un pic. </div><div align="justify">- Nani!</div><div align="justify"></div><div align="justify">Se culcuşeşte lângă mine, ia poziţia de somn (cu două degete în guriţă şi cu pleoapele lipite cu oarece greutate) şi se mai fâţâie preţ de câteva minute. Zece, uneori poate douăzeci. Nu stă mai mult de 45 de secunde în aceeaşi poziţie, ceea ce face ca orice urmă din somnul restant să se ducă pe pustii. În cele din urmă cedez.</div><div align="justify">- Hai mămico, să ne spălăm pe dinţi.</div><div align="justify"></div><div align="justify">E bucurie mare cu spălatul pe dinţi. Cocoţată pe capacul de toaletă, ţinându-se cu o mână de chiuvetă (Cadee!), îmi întinde pe rând periuţele (a mea, a ta) şi tuburile de pastă de dinţi (pataaaa!). Apoi îmi înmânează ceremonioasă demachiantul, tonerul şi cele două cutiuţe de cremă, fără să greşească vreodată ordinea. </div><div align="justify">- Cine e în oglindă?</div><div align="justify">- Ina!</div><div align="justify">- Şi lângă Irina cine e?</div><div align="justify">- Mami!</div><div align="justify">- Bravo, Irina!</div><div align="justify">- Bavooo! Opa! Pacacu!</div><div align="justify"></div><div align="justify">E crucial să nu uităm să punem capacele tuturor sticlelor şi tubuşoarelor. Nu care cumva să le încurcăm. Mergem apoi la bucătărie pentru micul dejun. Pun la fiert apa pentru cafeaua lui tati şi pentru ceaiul meu, laptele Irinei se încălzeşte la microunde. </div><div align="justify">- Papa! Papa! strigă Irina, nerăbdătoare, când aude clopoţelul cuptorului.</div><div align="justify"></div><div align="justify">Nu mai vrea cereale de bebeluşi, a trecut la cheerios şi la cereale integrale cu fructe zaharisite. Stafidele însă nu-s bune, trebuie scoase una câte una şi puse în cana în care în fiecare dimineaţă Irina încă mai face "cacau". Am descoperit într-o dimineaţă, pe când număram linguriţele de cafea pe care le puneam în ibric, că fiică-mea se hrăneşte singură... Evident, toarnă pe haine jumătate din ce e în lingură, dar reuşeşte totuşi să bage şi în guriţă măcar 2-3 cheerios. Uneori vrea "mii"(miere), alteori cere "mîîîî" (măr). Ca şi japoneza, biberoneza este o limbă plină de nuanţe, care se schimbă în funcţie de intonaţie şi accent. Trebuie să fii foarte, foarte atent, să n-o dai în bară. </div><div align="justify"></div><div align="justify">După ce micul dejun e gata, Irina se instalează pe canapea, de unde se uită la teletubbies. </div><div align="justify">- Hai, să-l trezim pe tati!</div><div align="justify"></div><div align="justify">Lip, lip, lip pe hol, "coc, coc, coc, taaaaaaaatiiii"...</div><div align="justify">Tati mormăie ceva şi se întoarce pe partea cealaltă. Uneori Irina se cocoaţă peste el în pat, alteori trânteşte uşile noptierei de lângă urechea lui tati, în fine, face destul tărăboi ca să-l dea jos din pat.</div><div align="justify">- Dos, Tati! (litera J e destul de complicată)</div><div align="justify"></div><div align="justify">Când încep să mă fardez, se proţăpeşte lângă mine şi-mi imită gesturile: cu un degeţel îşi întinde pe pleoape un fard imaginar, apoi cu mişcări uşor stângace se mânjeşte până şi pe nas cu un lipstick incolor pe care i l-am cedat, ca să-mi salvez preţioasele rujuri. </div><div align="justify">- Ţsssst! îşi dă fata mamei şi cu un spraz care nu există. </div><div align="justify"></div><div align="justify">Apoi se aude cheia în uşă şi mi se aruncă la picioare, of, mami, a venit Ani şi ştiu eu că tu pleci, nuuuu! Mami, mami, mami, mami!</div><div align="justify">Într- adevăr, în fiecare dimineaţă, la zece minute după ce Ani deschide uşa, mami pleacă. </div><div align="justify"></div><div align="justify">Mă întâlnesc uneori cu mămici cu copii cam de vârsta Irinei şi mi se pune un nod în gât. Sunt drăgălaşi, frumoşi, deştepţi, unii vorbesc mai bine decât Irina mea, alţii sunt încă în faza "pitit după fusta mamei". De fiecare dată mă gândesc ce-o face Irina, o fi mâncat, o fi cuminte, ce perete o mai fi mâzgălit azi... ce-o mai fi învăţat în lipsa mea?</div><div align="justify"></div><div align="justify"></div><div align="justify">A învăţat să care după ea prin casă un scăunel pe care se cocoaţă când îi trebuie ceva la care nu ajunge. A învăţat să mănânce "pica"(pizza) si "patau" (pate) pe "pâine" cot la cot cu tati...A învăţat să bea din cană normală ba chiar şi direct din sticlă. Cară din bucătărie câte o sticlă mare de apă, "dai, bei!" spune şi nanny trebuie să se execute. A învăţat să se uite luuung când vrea ceva interzis şi să bată din gene până primeşte. A învăţat să adoarmă fără mami. Eu o văd dimineaţa, preţ de o oră. Pe urmă, mă înghite oraşul acesta ocupat de prea mulţi venetici, dispar în ceaţă (la propriu), mă pierd prin mulţimi, cu gândul tot acasă, la Irina mea, cea care şi mâine la prima oră îmi va bate la uşă şi va striga "coc, coc, coc, maaaamiiii!"</div><div align="justify"></div><div align="justify"></div><div align="justify"></div><div align="justify"></div><div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-5087820713701894102006-11-24T11:22:00.000-08:002006-11-24T12:01:10.375-08:00Emanciparea spre copilăria mică<div align="right"></div><div align="left"><strong><em>Motto:AD:Câţi ani are bebeluşul dumneavoastră?</em></strong></div><div align="left"><strong><em>FB: 14... şi el protestează când eu mai uit că are 14 ani şi încerc să-i schimb scutecul.</em></strong></div><div align="right"></div><br /><br /><br />Dacă ajungi la supermarket şi cutiile de cereale ţi se par prea mici pentru mai mult de 2 porţii...<br />Dacă ai nevoie de pachete de 7 body-uri pentru 18-24 de luni...<br />Dacă persoana refuză cu obstinenţă biberonul dar se bălăceşte cu plăcere în cana ta de cafea...<br />Dacă nu mai vrea să se joace cu cubul de pluş dar ştie să-şi pună fără asistenţa adulţilor filmele preferate la dvd....<br />Dacă se uită ciudat când îi pupi buricul...<br />Dacă dimineaţa îţi înmânează propria ta periuţă de dinţi şi apoi tubul de pastă şi aşteaptă să vadă cât de corect te speli...<br />Dacă îţi cere rujul când te fardezi...<br />Dacă nu mai poţi mânca nimic fără să-i dai cel puţin jumătate ...<br />Dacă insistă să folosească o furculiţă metalică în locul celei de plastic...<br />Dacă ştie să-ţi aducă din dormitor ochelarii de soare şi din hol geanta neagră...<br />Dacă ajunge la clanţa uşii de la intrare...<br />Dacă protestează când vrei să-i schimbi pampersul...<br />Dacă nu vrea să iasă din casă decât cu o anume rochiţă...<br />Dacă atunci când te vede cu tălpile goale îţi aduce repede, repede "papoteii" şi insistă să te încalţe cu ei...<br />Dacă pleacă în parc fără să mai chirăie că nu vii şi tu...<br />Dacă se cocoaţă mai iute decât eşti tu în stare să fugi de la baza toboganului până la scară şi până ajungi, e deja pe burtă la jumătatea coborârii...<br />Dacă nu mai vrea să ştie de nisip şi lopăţele...<br />Dacă insistă să te dea pe tine în leagăn...<br />Dacă <strong>ştie</strong> că zâmbindu-ţi şi mângâindu-ţi cu tandreţe mâna, cuprinzându-ţi ambele picioare cu braţele şi oftând cu subînţeles, capătă exact ce doreşte...<br />Dacă ştie cine e Noddy, cine e Lala, cine e HumptyDumpty....<br />Dacă îţi spune la telefon "Aooo, mamaaaa, undi eeeeee, îhîîîîî"...<br />Dacă dimineaţa îşi flutură degeţelele cu o mină relaxată şi zice "pa, mami, vici, banii, papa bebe"...<br /><br />... e semn că bebeluşul a crescut, a devenit copilaş, mâine poimâine pleacă la grădi, se-nnamorează şi fuge în lume şi până să te dumireşti te trezeşti singur pe lume şi pustiu, privind din inerţie la canalul de desene pentru copii. Dar aşa fac toţi, mai devreme sau mai târziu. Depinde doar de noi: să citim semnele, să ne scuturăm, să acceptăm că timpul trece, să ne bucurăm de timpul cât mai avem o urmă de autoritate şi în care încă mai au nevoie de noi să treacă strada, să urce trepte, să-şi pună ghetele...<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-76384896092019930692006-11-09T11:53:00.000-08:002006-11-09T12:57:18.797-08:00A-na-na! (Hai la groapa cu furnici)- Hai la groapa cu furnici, ba i-aici, ba nu-i aici, uiiiii....<br />Irina aterizeaza în mijlocul patului mare din dormitor. Nici n-apucă bine să se aşeze fulgii de perne care plutesc prin aer, că e deja pe jumătate ridicată.<br /><br />- Aaa!Naaaaa na!<br /><br />Asta înseamnă pre limba ei: "încă o dată, hai la groapa cu furnici!"<br /><br />Nu scăpăm decât după 5-6 ture... De la groapa cu furnici ne deplasăm spre patul cel mare din camera ei, unde ţinută de mânuţe de către tata, Irina ţopăie vioasă, fără să-i treacă măcar o clipă prin cap că nu e bine ce face, că nu se cade, că se strică arcurile, că poate să se lovească sau orice altă cugetare dintr-asta adultă şi responsabilă pe care trebuie să mi-o alung din minte ca pe o muscă bâzâitoare, verde fosforescentă.<br /><br />S-a îndrăgostit de maşinuţele electrice din Parcul Moghioroş. Le iubeşte fără discriminare, pe toate, deşi la etatea dânsei nu prea poate să încerce decât vreo două. Tropoteşte din picioruţe pe lângă tata, "eo-teooo" zice ea de câte ori trece vreuna prin faţa ei. Cu acest prilej Irina a aflat ce înseamnă să aştepţi la coadă, a gustat niţel din adrenalină şi din beţia vitezei nemaiîntâlnite de dânsa până acum. Ce să mai vorbim de cele 6 maşinuţe de tablă vopsită roşu, galben şi albastru, care se învârt cu 6 rotaţii pe minut în sesiuni de câte 180 de secunde, maşinuţele infernale cu buton - claxon spart, strident, în care toţi copiii fără excepţie se proptesc cu o bucurie inexplicabilă.<br /><br />De când se întunecă devreme însă, managementul timpului a devenit o problemă complicată. Am primit cadou de la Cristina 2 DVD-uri cu Baby Einstein. Sunt filmuleţe de câte 30 de minute, în care păpuşi animate de păpuşari fac tot soiul de lucruri pe muzică clasică. Irinei îi place în mod special unul numit Numbers Nursery. E în stare să-l vadă de 10 ori dacă o laşi, nu se desprinde de pe canapea decât în două momente cheie. Una dintre păpuşi, un cal... face numai prostii. Mănâncă o floare, dărâmă un turn făcut din cuburi. Toate acţiunile negative sunt subliniate de tobe, care o sperie. Vine atunci fuga fuga să se refugieze în braţele noastre - prilej extraordinar ca tata să se transforme în cavalerul în armură, care o apără de calul cel rău. Mă prăbuşisem într-o seară pe canapeaua mică şi-i priveam. Irina se cuibărise în braţe la tati, îi cuprinsese braţul cu ambele mânuţe şi nu-i mai dădea drumul.<br /><br />- Pleacă de-aici, că-mi sperii fata! striga tati către cal. Şi calul obraznic pleca, evident, spre mara bucurie a celei mici.<br /><br />De la 1 la 5, se plimbă pe ecran cifrele, într-un tren (tona) care se opreşte când Irina spune gata! 30 de minute cu 2 pauze cât să-şi apere regina de cal, şi apoi putem să ne aşezăm la masa din bucătărie, să mâncăm ceva ori să ne bem ceaiurile. Mare dezamăgire când într-una din zile Irina a venit la mama să o apere de cal. Tati s-a simţit jignit.<br />- Adică dacă până şi într-o situaţie de genul ăsta, când e vorba să-mi apăr familia de pericole, te preferă pe tine, eu ce mai caut p-aici?<br /><br />Îmi venea să-l mângâi cu blândeţe pe cap, să-i spun "ştii, calul ăla nu îi face nici un rău, calul obraznic e doar o păpuşă, nu există cu adevărat". Dar mi-a fost clar că în mintea lui, calul reprezenta o problemă pentru care el avea o soluţie. Am hotărât să nu mai fiu prin zonă când apare calul. Între timp Irina s-a convins că nu e nici un pericol dar tati încă o apără.<br />- Hai să-l batem, pleacă de aici urâtule!<br />- Ghighiiii! Poc! Îhîîîîî...., Na! Na! Na! îi ţine Irina isonul.<br /><br />Deja face parte din ritual. Irina ştie că atunci când tati vine de la serviciu, deschide computerul şi pe ecran apare "one". Valu a învăţat pe din afară succesiunea de imagini. Stăm în bucătărie şi el ciuleşte urechea.<br />- Aha, acum sunt broaştele alea.<br />- nu-s broaşte sunt gărgăriţe.<br />- Şşşşş să aud văcuţa aia cu clopoţei, că e înainte de cal.<br /><br />Apoi mă trezesc că fredonează fragmentele de muzică folosite în film.<br />După Baby Einstein domnişoara are ora de masaj şi audiţie. În vreme ce-i întind cremele pe piele, pe Mezzo se produc diverşi tenori şi pianişti. Muzica mai blândă e semn că ne apropiem de "noapte bună", e aproape ora bezelelor trimise de la uşă. Urmează negociera scurtă. Irina ar vrea ca mami să stea pe scaun şi să o ţină de mână până adoarme. Mami ar vrea să se scufunde în apă fierbinte, să se încălzească. Irina ar vrea însă să mai stea puţin cu cei mari şi de aceea, după ce uşa se închide, încep turele. Noi o punem în pat, ea coboară, deschide uşa şi circulă aşa, în sacul de dormit, verişoară de a şaptea spiţă cu Casper, fantoma drăgălaşă din filmul cu acelaşi nume. Noi o ducem înapoi în pat, după 2 minute iar ne trezim cu dânsa în pragul sufrageriei.<br /><br />- Baaaaau! zice pe un ton cât mai dulce, plecându-şi căpşorul şi zâmbind îngereşte.<br /><br />Mai supără-te, dacă poţi.<div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-27912360.post-66694810566986614702006-10-25T12:36:00.000-07:002006-10-27T12:52:05.449-07:00De când ne-a părăsit Lenuţa...<a href="http://photos1.blogger.com/blogger2/2216/3407/1600/PICT0070.jpg"><img style="FLOAT: right; MARGIN: 0px 0px 10px 10px; CURSOR: hand" alt="" src="http://photos1.blogger.com/blogger2/2216/3407/200/PICT0070.jpg" border="0" /></a> A trecut aproape o lună de la ultima poveste cu Irina. N-am mai scris şi acum încerc să recuperez ceea ce aş putea pierde, din lipsă de timp şi uneori de oboseală, din prea multă grabă sau din cauză că 3-4 ore de somn pe noapte nu sunt suficiente nimănui.<br /><br />Am petrecut o săptămână singure, doar noi două, bona cea nouă şi domnul Mitz. Tati a fost în spital şi în lipsa lui a trebuit să inventez o poveste care să-i justifice absenţa. Nu puteam să-i povestesc despre spital, ştia doar că pe tati îl durea burtica şi a mers la doctor, să se facă bine. Uneori, cocoţată pe masa de înfăşat, îşi punea mâna mică în capul pieptului şi zicea:<br /><div><div align="justify">- Tati! Au! Î-hîîî....</div><div align="justify"></div><div align="justify"></div><div align="justify">Nu m-a întrebat niciodată, pe parcursul celor 7 zile unde e tata. Dimineaţa, pe când se spăla pe dinţi, se uita să vadă dacă periuţa de dinţi a tatei e la locul ei. Nu era. Atunci arăta cu degetul spre locul ei obişnuit din paharul de pe policioară şi întreba unde e. Periuţa. </div><div align="justify">- Tati? </div><div align="justify">- Periuţa tatei e cu tata şi tati e puţin plecat dar se întoarce şi o să aducă şi periuţa cu el.<br /></div><div align="justify">În acea săptămână a început să se trezească noaptea. În prima seara o dată, apoi de două ori, apoi din 3 în 3 ore. Nu voia nimic. O mângâiam pe frunte şi se culca înapoi. Acum când scriu Irina se trezeşte de 8-9 ori pe noapte, uneori din 20 în 20 de minute, cum e mai rău adică, pentru că apuc să adorm, să mă scufund în somn, să-mi amorţească gândurile şi când să încep să mă odihnesc, mă trezesc cu o mână mică pe obraz. Fantomiţa noastră circulă nestingherită în sacu-i de dormit... Se aude întâi clanţa apoi câşiva paşi târşâiţi şi un glăscior din ce în ce mai puternic începe să strige: "Mama? Tata? Mau? Adaaa? Vaaaaauuuuuu". O luăm cu noi în pat, stă 3 minute, apoi se ridică şi vrea să coboare, iar o ducem în camera ei, iar aţipim, iar ne trezeşte... Şi tot aşa preţ de câteva ceasuri, de pe la 3 până pe la 6 când cade răpusă iar noi ne dăm seama că acum e degeaba...</div><br /><div align="justify"></div><div align="justify">Şi câte n-am încercat. De la ignorare totală până la argumentare pe ton răstit, de la "mămico, te rog frumos, e noapte, e târziu, trebuie să dormi" până la "mişcă-te în pat şi să nu mai îndrăzneşti să te dai jos că o iei!". Nu ştiu ce o sperie, dacă o sperie ceva, cert e că râde dezarmant de fiecare dată când deschidem ochii şi ea e foarte foarte aproape de nasul nostru. </div><div align="justify"></div><br /><div align="justify">Dar într-o lună fata a crescut. Vorbim la telefon.</div><br /><div align="justify"></div><div align="justify">- Alo, Irina? </div><div align="justify">- Ao!!<br />- Ce mai faci?</div><div align="justify">- Nani!</div><div align="justify">- Cum nani, mămico, la ora asta? e prea devreme... Ia spune-mi, ai păpat?</div><div align="justify">- Daaaa!</div><div align="justify">- Tot?</div><div align="justify">- Tottottot!</div><div align="justify">- Şi a fost bun?</div><div align="justify">- Bunbuuuun!</div><div align="justify">- Bine, mămico, hai că vorbim acasă, te pupă mama, pa!</div><div align="justify">- Paaaa! Byeeee!</div><br /><br /><div align="justify">Acum spune cuvinte noi: bobugan (tobogan), ao!(telefon), teai (ceai) coccoc (cioc-cioc) cuc (suc)popotei (roboţei) Noiiii (Noddy) mân (măr). Mau a devenit miau, cu accent pe i. </div><br /><div align="justify">In clipele de exasperare când nu mai poţi de oboseală trage un zâmbet şi uităm de tot şi toate.<br /></div><br /><div align="justify"><a href="http://photos1.blogger.com/blogger2/2216/3407/1600/PICT0082.jpg"><img style="FLOAT: left; MARGIN: 0px 10px 10px 0px; CURSOR: hand" alt="" src="http://photos1.blogger.com/blogger2/2216/3407/200/PICT0082.jpg" border="0" /></a>După o săptămână de absenţă de acasă, tatăl Irinei e personajul principal, favoritul, cel pe care Irina îl strigă cel mai des şi cel din mâna căruia mănâncă mai cu drag. Ei doi împreună beau uneori "teai" cu "paiu", asta dacă domniţa nu-şi spală mânuţele direct în cana tatei. Ei doi împreună ronţăie câte un măr pe care Irina îl ţine cu ambele mâini şi i-l întinde, ca pe un vas preţios din care el trebuie să soarbă. Ei doi împreună se dau cu maşinuţele prin parc. Ei doi împreună se uită în vitrină după tricicletele de copii mai mari, cele fără tăviţă, mai colorate şi mai frumoase, cu oglinzi retrovizoare şi claxon adevărat. Ei doi împreună se dau cu scările rulante la Favorit. Ei doi împreună stau şi-şi pun câte un deget pe nas unul altuia şi zic "ding", în toiul nopţii.</div><br /><br /><div align="justify"></div><br /><div align="justify">Dar avem o problemă. De când ne-a părăsit Lenuţa, minunata Nanny pentru care încă mai suferim, Irina nu prea mai doarme noaptea şi când bona cea nouă intră pe uşă, fuge şi mi se aruncă în braţe. Sunt sigură că bona nouă nu îi face rău. E doar o femeie mai în vârstă decât Nanny, mai tăcută, mai serioasă, mai puţin glumeaţă, mai calmă. De Nanny Irina întreabă încă. Şi de Ali, fetiţa ei şi de "Vauii" soţul lui Nanny. Azi Irina a vrut să-i vorbească. Pentru că îi era greu să-i spună pe nume şi pentru că era prea mică în august când a văzut-o ultima oară pe Nanny, Irina se referă la ea ca la "mamaia". Eram într-un autobuz aglomerat şi ţineam mobilul în mână. Irina din cărucior se uita în sus şi întindea mânuţa spre telefon.<a href="http://photos1.blogger.com/blogger2/2216/3407/1600/IMGP0138.jpg"><img style="FLOAT: right; MARGIN: 0px 0px 10px 10px; CURSOR: hand" alt="" src="http://photos1.blogger.com/blogger2/2216/3407/200/IMGP0138.jpg" border="0" /></a></div><br /><div align="justify">- Ao!? </div><div align="justify">- Cu cine vrei să vorbeşti, mămico?</div><div align="justify">- Mamaia.</div><br /><div align="justify"></div><div align="justify">Era tristă. Cum să-i explic că pe Mamaia n-o s-o mai vadă niciodată? Ştiu că toate bonele le spun mamelor că iubesc copiii pe care sunt plătite să-i îngrijească. Eu am vrut să cred, mai ales că Irina o plăcea, se bucura când o vedea, alerga la uşă să o întâmpine. Nanny era veselă şi luminoasă, o lua în braţe şi o gâdila, o învârtea prin aer, o ducea la "apa maie" şi îi cumpăra agrafe de cinci mii... Nanny a iubit-o pe Irina dar nu destul cât să nu ajungem în situaţia din după-masa asta, când Irina, tristă, ar fi vrut să-i dea un telefon. Şi peste câteva ore, când cheia se va auzi în uşă şi bona cea nouă va inta în hol, Irina iar va fugi şi mi se va arunca în braţe, strigând mamimamimami.<br /></div><div align="justify"></div><div align="justify">- Nu te mai gândi, îmi spune Valu. Sunt oameni care intră în viaţa ta, te însoţesc o bucată de drum şi apoi pleacă.</div><div align="justify"></div><br /><div align="justify">Aş vrea să-i pot spune şi Irinei lucrul ăsta. Din păcate tot ce pot să-i spun este că Ali e acasă la ea, cu mămica ei şi Vali e cu Ali şi cu mămica ei. Şi că nu, Ali si Vali şi Nanny nu mai vin pe la noi. Nici azi, nici mâine, probabil niciodată. </div><br /><br /><br /><br /><div align="justify"></div><br /><br /><br /><br /><div align="justify"></div><br /><br /><br /><br /><div align="justify"></div><br /><br /><br /><br /><div align="justify"></div></div><div class="blogger-post-footer"><p><a href="http://www.feedburner.com" target="_blank"><img src="http://www.feedburner.com/fb/images/pub/powered_by_fb.gif" alt="Powered by FeedBurner" style="border:0"/></a></p></div>Andreea Demirgianhttp://www.blogger.com/profile/08792853723390754773noreply@blogger.com1